Lucian AVRAMESCU

la Eminescu mă-nchin ca la Dumnezeu

spuse pălmașul, neștiutorul de carte, argatul ogoarelor

lui mă închin spuseră pe rând

învățătorul

apoi învățăcelul

și pruncii încă nenăscuți spuseră la fel

dinlăuntrul mamelor lor

care și ele erau

înăuntrul mamelor mamelor lor

la Eminescu mă închin ca la Dumnezeu

rostiră teii

și plopii

și mestecenii

înfrățiți în aceeași religie

cu ierburile și lacurile

și luceafărul de ziuă

și cu marea

care are margini frumoase ca un mormânt de poet

lui mă supun, doar lui

rosti de la Cozia, de sub lespedea lui

Mircea cel Bătrân

și de la Arnota, Basarab Voievod

și capul  lui Mihai vorbi

de la mânăstirea Dealu

și Constantin Brâncoveanu,

din singurul mormânt fără trup

al catedralei Hurezilor

cum de îl iubesc cu plecăciune

toate acestea și altele cu ele dimpreună

încât dacă sapi în miezul nestematelor dai de el

și dacă asculți inima pietrelor îl auzi cum bate

și dacă îl scoli în crucea nopții pe țăran

și-l întrebi cum se cheamă sufletul lui

îți va răspunde dintr-o răsuflare, Eminescu?

Eminescu nu este un poet

fie și nepereche

nu este geniul tutelar

n-a iubit-o pe Veronica Micle

n-a fost sărac și n-a fost bogat

n-a scris cărți

ci doar un certificat de naștere

de ce lui ne închinăm?

fiindcă el a scris, cu litere de aer și țărână,

certificatul de naștere al sufletului românesc

Dai în mine, dai în statul de drept!

Am venit, pe seară, obosit. Am lucrat, cu doi oameni, la o livadă atacată de uscătură. Pământul e uscat, iarna nu-și arată zăpezile și sătenii mei din Sângeru sunt îngrijorați pentru anul agricol care se arată catastrofal. De două luni n-a nins și n-a plouat. Intrat în casă am dat de Băsescu. Suntem, zice el, cu un pas în prăpastie. Apoi că suntem pe marginea prăpastiei și, în sfârșit, că suntem cu piciorul deasupra prăpastiei. A aflat, mi-am zis, de secetă. E îngrijorat, ca țăranii mei, că pământul n-are apă, un metru în jos e beton. Pământul se usucă pe picioare, Să ne rugăm Dumnezeului din cer să plouă. Poate va ninge... În sfârșit, îmi zic, suspendatul ia seama, pe ultima sută de metri, la problemele care-i frământă pe oameni.

Aș! Catastrofa e alta. Înțeleg că i-a spus lui la ureche madam Nuland că USL încalecă justiția, statul de drept e în pericol mai rău ca oricând, vom fi dați afară din NATO și din UE, lumea se uită deja cu fundul la noi, Ponta e dușmanul poporului (păi parcă îi cerșea coabitarea?!), iar Antonescu e mincinosul de serviciu. Ce au făcut ăștia doi, dincolo de reproșurile pe care li le-am făcut cu pixul de atâtea ori? S-au dat cu teroriștii? Cum au încălecat justiția când călare pe spinarea madamei legate la ochi e chiar Băsescu?

Am stat nițel și am cernut vorbele cumplite, care pot speria cancelariile lumii, rostite de la un pupitru care stă la Cotroceni, între simbolurile naționale și europene, de pe cel mai înalt și oficial soclu. Ce s-a petrecut zilele astea de l-au scos din țâțâni pe Traian Băsescu? Să fie vorba de împăcarea liderilor USL sau de Comisia Nana, care a început în sfârșit să pună întrebări? Sau și de una, și de alta? Dai în mine, dai în fabrici și uzine! Îl anchetezi pe Băsescu, anchetezi statul de drept.

Urâtă seară, urât discurs, urât ne desenează pretinsul președinte al României pe harta lumii.

P.S.

Citatele din Victoria Nuland – când o fi avut timp biata femeie să-i spună atâtea lui Traian Băsescu, fiindcă întâlnirea lor a ținut mai puțin decât declarația prezidențială de presă?! – îmi par scoase din burtă. Din burta lui Traian Băsescu.