Lucian AVRAMESCU

Oraşul fierbe ca un ceaun mare. Din Bucureşti se scurg spre staţiunile montane coloane nesfârşite de bondari metalici burduşiţi cu oameni, ţoale şi inutilităţi. De la Sinaia la Buşteni, se plânge unul surprins încruntat, cu mâinile pe colacul volanului, ajungi să faci două ore. Pe jos, meditez eu, faci drumul dus-întors de câteva ori. Plecarea este precedată de alergătură, târguieli, grija de a nu uita ceva şi întotdeauna uiţi câte ceva. Un prieten, vânător începător, şi-a pregătit două săptămâni participarea la o vânătoare colectivă de iepuri. Ajuns în câmp, echipat ca la carte, şi pus de şeful acelei expediţii cinegetice să se aşeze în post, a constatat că din întreg arsenalul şi harnaşamentul îi lipsea un amănunt - puşca. Îşi uitase puşca la Bucureşti. Cartuşiera, petrecută peste burtă, a fost toată ziua motivul bancurilor şi ironiilor groase ale celorlalţi, ironizaţi la rându-le că nu prea mai există iepuri în fondurile cândva bogate în vânat, iar puştile, neuitate acasă, nu le-au fost de nici-un folos.
Ies, de cu zori, la Sângeru să-mi inspectez, ca de obicei, sculpturile, pietroaiele, grădina, câinii, păsăretul din voliere. Peste răzor un vecin, care s-a întors din Spania ieri noaptea, desfundă apăsat, dimpreună cu fiu-său. Facem, zice el, un solar. E un bărbat de 40 de ani, iar ăl mic să fie de vreo 16. Cel mic desfundă în maiou, opintindu-se în cazma de parcă ar vrea s-o scoată pe partea ailaltă a lumii. Mie mi-e frig numai ce-l privesc. În vară au venit în ţară o săptămână şi au mai pus un etaj casei pe care o zidesc lângă mine. A fost şi nevasta omului pe schelă, o femeie corpolentă care se mişca însă ager. Lucrau până după miezul nopţii. Cuvinte puţine, comenzi iuţi. Se înţelegeau mai mult din priviri. Apoi s-a aşternut liniştea. Au plecat iar în Spania, unde soţul e muncitor în construcţii de şase ani. De trei ani are carte de muncă. Patronii spanioli îl plac şi nu renunţă la el, cu toate că sunt presiuni politice pentru a scăpa de străini şi a da de lucru autohtonilor. Femeia deretică prin nişte case unde găseşte de lucru accidental. Accidentul ăsta norocos s-a petrecut şi în aceste zile de sărbătoare. Femeia e bucuroasă să lucreze. Unde petreceţi, întreb eu, Revelionul? De Revelion, răspunde amuzat vecinul, ne arde nouă?! Avem casa asta de terminat, de lucru să fie, că oasele ne duc, rezistă. Îl compar pe vecinul meu ”spaniol” cu numeroşii consăteni care reazemă de cu zori pereţii crâşmei şi tot acolo îi găseşti şi seara. Din ce trăiesc? O dată, de două ori pe săptămână lucrează cu ziua, pe unde apucă. La mine, la tine. Preţul e în jur de 50 de lei, mâncare şi băutură. Cu aceşti bani, întrucât se îmbată cu trăscău, cu Elodia, cu Ia-mă mamă (alinturi pentru tăriile ieftine) se ţin, cât se mai pot ţine, pe picioare la bodegă alte două, trei zile. N-au în bătătură nici-o vietate, nu-şi clădesc solar ca omul ăsta venit din partea cealaltă a Europei şi cât stă aici nu auzi din bătătura lui decât ciocanul de bătut cuie, fierăstrăul şi o betonieră care învârte ciment şi pietriş.
Vine marea şi, de la o vreme, obositoarea sărbătoare a trecerii anilor. Când eram copil, mă suiam pe deal şi, împreună cu alţii, de obicei adolescenţi sau vlăjgani cu armata făcută, aprindeam un foc uriaş în jurul căruia dănţuiam ca sălbaticii. Îngropam, incineram de fapt, vechiul an şi făceam urări de bun venit Noului An. Aştept să văd, pentru că n-am mai fost de când eram copil la Sângeru de sărbători, dacă tradiţia s-a păstrat. Dacă voi vedea, la miezul nopţii, undeva pe o culme, oricât de departe ar fi ea, un foc, voi fi acolo să-l salut. Anul care vine să vă aducă sănătate şi bucurii, domnilor cititori. La mulţi ani!