Lucian AVRAMESCU

Emisiune matinală de ştiri. N-am intrat încă în priza treburilor zilei, afară bruma s-a instalat pe ierburi, dându-le un colorit nefiresc, presupun că-i ger şi întârzii cât pot în faţa micului ecran cu o ceaşcă de cafea pe care o sorb metodic, până la ţărâna zaţului rămasă pe fund. Prima ştire anunţă decesul unui hoţ, prins de poliţiştii Secţiei 7 din Bucureşti. Când l-au prins, trupeşte hoţul era sănătos. Acum, după trei zile de convieţuit cu angajaţii respectivei secţii, e mort. Rudele, revoltate, declară că bărbatul a fost omorât în bătaie. I-au rupt picioarele şi i-au terciuit ficatul ar fi, în varianta familiei, rezumatul unei execuţii. Mai marii legii încă n-au un punct de vedere, iar dacă-l au nu-s de acord cu el, altfel de ce ar tăcea? Îmi amintesc o scenă din anii mei gazetăreşti de început. Doi miliţieni jucau table într-un birou, iar un hoţ tânăr era legat alături, de un calorifer, într-o poziţie incomodă. El era obligat să stea aplecat. Dacă, obosind, se lăsa scâncind pe vine, era altoit când de unul, când de celălalt dintre cei doi purtători de uniformă. Uneori loviturile, dintre două aruncări de zaruri, erau aplicate în zone intime şi atunci gemetele hoţului deveneau animalice, cumplite. A fost greu să-i conving să-l lase liber pentru un interviu pe care l-am lungit cât am putut de mult. Sigur, nici mie nu-mi plac hoţii. Fărădelegile lor sunt adesea însoţite de violenţă sau chiar de crimă. Şi totuşi...

O altă ştire arată o echipă de televiziune agresată de nişte namile. Agresorii, încântaţi de bicepşii lor, sunt gata să lovească. O asemenea lovitură, dată cu sete şi mândrie, poate ucide, aşa cum s-a petrecut deunăzi la Giurgiu. Victima de acolo – un sportiv american, aterizat în România pentru că, auzise el, e o ţară mai sigură decât ţara din care venea. Am umblat şi eu o zi prin cartierul Harlem, din New York, locuit exclusiv de cetăţeni de culoare. N-am văzut scene de violenţă. Îmi amintesc cu bucurie curtea unei şcoli unde copiii, în uniforme cu cămăşi albe şi fuste şi pantaloni de culoare închisă, stăteau aliniaţi în careu unde ascultau nişte discursuri. Imaginea era cu totul specială. Feţele lor ciocolatii, atente şi grave, îmi stăruie încă în minte mai mult decât alte secvenţe culese din metropola americană. Sigur, de câteva ori am întâlnit şi fulgerul unor priviri tăioase. Erau bărbaţi negri care, evident, nu mă simpatizau. Un român de la ambasada noastră mi-a explicat şi de ce sunt furioşi uneori locatarii din Harlem. Ei cred că mergi aici ca la o grădină zoologică, să te pozezi între negri şi să te lauzi copiilor şi cunoştinţelor cu imaginile culese. Nu era aşa, dar ce puteam face?

De ce suntem noi violenţi, de ce batem şi ne batem atât de uşor în condiţiile în care ne bate destul soarta? Un fiu şi-a ucis în bătaie tatăl, un nepot bunicul, un bunic şi-a omorât cu parul nevasta, iar doi fraţi s-au ciomăgit până când unul a rămas lat la pământ pentru totdeauna.Un şef de spălătorie din Timişoara, încântat de forţa pumnului lui exersată adesea, l-a cârpit până la a-i pune în pericol vocea şi auzul pe unul din puţinii români plecaţi la muncă afară şi care a adus un pic de simpatie ţării de acasă. E vorba de tenorul Costel Busuioc, zidar de profesie, înzestrat de Dumnezeu cu o voce rară. Ei bine, cererea lui legitimă de a primi un bon fiscal pentru lucrările plătite la respectiva spălătorie a fost onorată cu câteva lovituri profesionist plasate. Gangsterul, care are spălătoria în centrul Timişoarei, peste stradă de Poliţie, râde şi ia peste picior presa care îndrăzneşte să-i pună întrebări. Violenţa e un merit şi o fudulie. Pumnul face legea în cartiere, clanuri cu nume dintre cele mai exotice, alcătuite din tipi care lovesc bine, care ştiu să aplice capete în gură, pilotează maşini de lux obţinute prin vămuirea negustorilor obligaţi la taxă de protecţie, din proxenetism şi trafic de droguri. Bandiţii, adesea, sunt mână în mână cu politicieni înalţi sau poliţişti. Cei din urmă întorc spatele când clanul aplică unor amărâţi, victime sigure, corecţii cu pumnul. Şi unii dintre purtătorii de uniformă îşi fac meseria şi uneori averea tot cu pumnul. De ce ar fi exigenţi cu gorilele străzii?

O altă ştire arată victima patrupedă a unui agresor cu două picioare. Un câine, schilodit cu pietre, a fost atârnat de un copac şi lăsat acolo să moară lent, în chinuri. Scena s-a petrecut într-o localitate din Prahova. Într-o alta, din Moldova, un ţăran tânăr, furios că bietul lui cal, costeliv şi nehrănit, n-a alergat atât de iute cât dorea stăpânul, s-a aşezat cu parul pe animal şi nu s-a oprit din lovituri decât în clipa în care a fost sigur că vietatea nu mai suflă.

Românii bat. Bat din ce în ce mai mult. Bat oameni, se bat între ei, bat cu cruzime animale. Mulţi şoferi poartă sub scaunul din faţă al autoturismului bâte de baseball pe care le scot ori de câte ori le sare ţandăra pe un alt şofer sau pe un pieton. Bătaia, se zice, e ruptă din rai. N-aş prea zice. Nici măcar scatoalca aplicată de preşedintele ţării unui puşti din Ploieşti, negăsită gravă de justiţie şi ca atare agresorul fiind lăsat deocamdată fără sancţiune, nu poate fi socotită ca ruptă din rai. Nici din Olimpul în care locuieşte Zeus. Bătaia, indiferent de motivaţie, rămâne subumană, descalificantă, bubă urâtă pe chipul unui popor care şi aşa îndură destule desfigurări.