Ion DRĂGUŞANUL

Dar parcă numai statul! Mă fură toţi, mă fură cetăţeanul asociat, firma de cablu, băncile, societăţile de asigurări, furnizorii de gaz metan, de energie electrică şi de apă, mă fură care, cum şi cât poate, dar nu-i bai, căci nu numai pe mine mă fură, ci şi pe dumneavoastră. Aşa că, atunci când nu mai putem răbda jaful, îl denunţăm instituţiilor statului sau renunţăm la contract, schimbând tâlharul, nu şi tâlhăria.

Dar mai mult decât toţi şi incomparabil mai umilitor mă fură aleşii dumneavoastră, consilierii locali, aceşti pigmei ai statalităţii municipale, vag individualizaţi ca rubedenii ale listelor de partid, iar uneori, dar destul de rar, drept harnici lipitori de afişe electorale, şi care, pentru că vă reprezintă, cică, of-ul electoral, hotărăsc să vă fure cât mai des şi mai păgubos posibil, ceea ce, în fond, este problema dumneavoastră, a celor care dormiţi după cum v-aţi aşternut.

Dar eu, care nu i-am votat niciodată, pentru că ştiu cât le poate pielea fiecăruia în parte, de ce să fiu păgubit, cronologic vorbind, de parcările Sucevei, de serviciile locative şi de salubrizare, de spaţiile verzi, de străzi, de trotuare, de minimul confort urban, iar la urmă să fiu şi obligat la plată, împreună cu dumneavoastră, pentru ceea ce nu mi se dă, dar îmi creează puzderie de prejudicii?

De pildă, de ce să plătesc impozit pe maşină, când şleaurile municipale îmi distrug şi vă distrug maşinile mai dihai decât cel mai accidentat banc de probă? Pentru că aşa vor muşchii aleşilor dumneavoastră, rubedeniile pluripartide ale baronilor locali, şi ei la fel de curcubeici ca şi protejaţii lor pigmeici.

Sau de ce să plătesc pentru ţevile care îmi strică armonia încăperilor (să şi le mute unde au mutat şi parcările!), care ţevi, cică, îmi încălzesc involuntar locuinţa (de parcă le-aş fi cerut-o eu), când, conform legii, nimeni nu mă poate obliga să plătesc un serviciu pe care nu-l solicit? Pentru că aşa vor muşchii aleşilor dumneavoastră, rubedeniile pluripartide ale baronilor locali, şi ei la fel de curcubeici ca şi protejaţii lor pigmeici.

Cu aleşii dumneavoastră municipali o să mă descurc (vă sfătuiesc să faceţi la fel!), adică o să mă adresez Justiţiei şi, dacă o prind în toane bune şi, mai ales, în clipa în care optează pentru una caldă, nu alta rece, o să obţin şi despăgubiri pentru daunele produse, iar dacă am ghinion şi o prind pe coana Alba-Neaga în pasa proastă şi abuzivă a opţiunii pentru alta rece, nu-i bai, câtă vreme mai există Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care face dreptate cu întârziere de vreo şapte ani, dar face dreptate, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Dar ce mă fac eu şi ce vă faceţi dumneavoastră cu statul în general, care mă fură şi vă fură cu o duşmănie imposibil de explicat sau de justificat? Statul a devenit, din păcate, consecinţa politicii, politica fiind, în fond, expresia concludentă a corupţiei, ba, mai grav decât atât, a prostiei. Corupţia nu-i atât de periculoasă precum pare, mult mai nocivă fiind, aşa cum s-a probat în cele două decenii de democraţie românească, prostia.

Abia când proştii care conduc sunt şi corupţi începe dezastrul.

Partea proastă este că nu am nici un răspuns, pentru că nu mă îndur să-mi iau lumea în cap şi, din păcate, nici urmaşii mei nu vor să o facă. Prin urmare, de cheremul statului nu am cum scăpa. Prin urmare, mă las jefuit de leafă, de impozite, de taxe directe şi indirecte, de tâlharul accize, de toate năzdrăvăniile care le mai trec proştilor prin cap, ştiut fiind faptul că nu ai cum lupta cu prostia, pentru că nu ai de ce s-o apuci. E netedă, vâscoasă şi respingătoare, aşa că nu ai de ce s-o apuci.

Statul nu este decât o abstracţiune, cum spunea Vasile Lupu, râvnind, în dauna statului, fostele averi mănăstireşti, dar în numele acestei abstracţiuni au murit, de-a lungul veacurilor, mult prea mulţi dintre străbunii dumneavoastră, ca să încetăm să mai credem în această abstracţiune şi s-o iubim cu naivitatea cea atât de specifică neamului nostru pururi romantic şi fălos.

Statul, şi ca abstracţiune, trebuie doar curăţat de nocivitatea prostiei şi trăit, şi iubit ca atare, chiar dacă este şi va rămâne corupt, adică politic. Odată şi odată, poate va înţelege şi statul că ne datorează un prim exemplu de onestitate, dacă pretinde onestitate de la cetăţenii săi.

Deocamdată, statul este doar un tâlhar fără inimă şi fără minte, un ciclop imbecil care devoră tot ce întâlneşte în cale.

Ca român, sacrificatul / fiscului neiertător, / recunosc, mă fură statul, / însă... nu-i rămân dator!