Mircea Radu IACOBAN

Păi, cum să crezi ceea ce vezi? Încerc tot mai ades şi tot mai apăsat sentimentul că absurdul îşi face loc cu coatele în alcătuirea şi înfăţişarea României de azi, aşezând între paranteze moarte logica, bunul simţ, inteligenţa, cultura, măsura – că despre onestitate nici nu mai vorbim! Cel ce s-a priceput să acopere cu promptitudine o posibilă nişă de comunicare, speculând interesul visceral al chivuţelor pentru senzaţionalul de doi bani, începe să creadă că tot ce zboară se mănâncă şi nu cercul lui de fani e tâmp, ci s-a cretinizat întreaga Românie! Ridicolul (altă rimă n-am găsit) Dan Diaconescu a luat-o pe urmele „contelui” Zambra, îşi face partid de uz propriu şi vizează funcţia de... preşedinte. Ei, cum să crezi ceea ce vezi? O dispariţie manipulată şi gonflată, din zona apropiată lumpen-ului imund, generează, la capătul lanţului trofic, apariţia în vitrina cu avortoni a politicii „la vârf” a unui caraghios convins că-i destul să ai elicoptere şi fani manelizaţi pentru a te instala în fruntea naţiei!

Am fost martori, în ultimii 20 de ani, la tot soiul de comédii dureros de hazoase, consumate în umbra patologicului (vă mai amintiţi de Nahorniac?) aflate, toate, sub semnul sintagmei păunesciene „ce nu se poate, când totul se poate?” - aşa că nimic n-ar trebui să ne mai mire. De ce să ne uimească faptul că drama Elodiei, care cine ştie pe unde putrezeşte, naşte... un preşedinte? Nu-i cazul, câtă vreme reacţia electoratului, de la Constantinescu încoace, s-a nutrit copios din incultură, urechism, interes mărunt, cinism, naivitate şi zăpăceală generalizată.

N-o să cad în eroarea lui Brucan, care a pus în circulaţie formula jignitoare şi capitulardă „stupid people”, dar nici nu se poate ignora realitatea zăcământului de prostie latentă, datorită căruia ni s-a dus buhul că suntem uşor de păcălit şi manevrat. Arată, pe un ecran tv, un clopoţel nichelat şi, chiar dacă sună fals, calp, dizarmonic, se va produce până la urmă hipnoza naţională. Recentele declaraţii ale pseudo-gazetarului Dan Diaconescu, promotor al unor penibile povestioare de aiurit mahalaua, aşează într-o lumină cât se poate de proastă nu prestaţia şoricelului şantazist, cât mai ales pe aceea a mărimilor zilei. Care – de ce? - îi acordă atenţie şi-l iau în serios. L-am auzit pe maşterul „partidului poporului” declarând ritos că a vorbit „de mii de ori” cu preşedintele Băsescu. Mă-ntreb când a avut timp – nu numaidecât Băsescu, cât Diaconescu, mereu de strajă în platou. Preşedintele României s-ar cuveni să dezmintă grabnic o astfel de enormitate, care-l descalifică flagrant: ce să aibă de discutat „de mii de ori” preşedintele românilor cu proprietarul celui mai răpănos post de televiziune mioritic? Dacă nu cumva şoricelul numără din sută-n mie, fiindcă a declarat în presă că l-a sunat pe Băsescu, şi nu i-a răspuns, dar „după ce am ieşit din închisoare, am vorbit din nou cu el.” Deci, prima dată nu i-a răspuns, după care... a vorbit din nou cu prezidentul. Logică tip Diaconescu!

De-a dreptul îngrijorătoare este însă reacţia Cotrocenilor. Preşedintele se disculpă: nu el a decis arestarea proaspătului contra-candidat. La fel şi Videanu, care, de când îl ştim, tot se jură că nu fură. Cine se scuză, se acuză: nu l-or fi arestat ei, dar din context rezultă clar că ar fi putut s-o facă – amestec impardonabil al politicului în actul de justiţie. Mai realistă şi mai cu picioarele pe pământ reacţia lui Boc: a vorbit avocatul din el. Dându-şi imediat seama că ecoul dus-întors al dezvinovăţirii este purtător de condamnabile semnificaţii, s-a apărat corect şi... constituţional: nu se amestecă guvernul în treburile justiţiei. S-o credem.

Te întrebi de ce se bucură de atâta atenţie şoricelul care, iată, trage motanul de mustăţi. Evident, fiindcă şi proştii şi deştepţii au la dispoziţie acelaşi vot. Ceea ce trebuie luat în seamă, chit că se mizează nu pe inteligenţa românilor, ci... dimpotrivă.

Dac-aş fi regizor, aş aduce în scenă un cu totul alt Dandanache, mai în acord cu realităţile momentului. Aspirantul la demnităţi în stat nu mai este decrepit şi caraghios; dimpotrivă, e tânăr, simpatic, guraliv, auto-ironic şi capabil să mizeze pe clopoţeii dinghi-linghi, făcuţi să sune hazos-ameninţător la poarta Cotrocenilor.

Şi, la urma urmei, de ce să nu-l votăm pe Dan Diaconescu?