Tiberiu AVRAM

În România de astăzi, România democrată, clădită de miile de oameni care şi-au dat viaţa în decembrie 1989, de alte mii de oameni care, până în 1984, şi-au pierdut viaţa la Canal şi de alte mii care au murit în beciurile comuniste sau prin pădurile pe unde erau hăituiţi de Securitate, deci, în România de astăzi, în România democrată, este mai rău ca pe vremea staliniştilor.
Pe vremea aceea, a staliniştilor, drumul în viaţă îţi putea fi barat doar pentru simpla vină că erai fiu de chiabur. Adică, dacă părinţii tăi avuseseră avere (pe care oricum le-o luaseră comuniştii), tu primeai eticheta de „fiu de chiabur”. Nu era suficient că munca părinţilor tăi fusese confiscată, dar faptul că ei strânseseră avere avea să te urmărească toată viaţa. Eticheta de „fiu de chiabur” îţi rămânea pe vecie la dosar. Nu aveai acces la facultate, pentru că nu aveai origine sănătoasă. Erai „fiu de chiabur”. Asta scria în dosar. În DOSAR, dragi cititori mai tineri. În DOSAR, acelaşi cuvânt pe care îl auziţi şi în România democrată, când se vrea discreditarea unui om. Diferenţa este că, astăzi, în România democrată, se spune că ai DOSAR de colaborator. Nu contează ce scrie acolo, nu contează ce mâzgăleli sunt pe paginile îngălbenite. Ai DOSAR, iar asta e suficient pentru ca imaginea ta să fie terfelită.
Unele dintre regulile după care îşi desfăşoară activitatea CNSAS – ul mi se par complet tâmpite. Mi se părea firesc să fie supuşi oprobriului public (dacă aşa ceva se poate numi firesc) cei care au dat note informative Securităţii, note informative prin care au produs suferinţă. Adică, din cauza acelor delaţiuni, au fost închişi oameni, au fost anchetaţi sau, într-un fel sau altul, subiecţii au avut de suferit. Dar nu. Dacă ai semnat un angajament şi ai dat câteva note, chiar dacă toate laudative, eşti considerat colaborator sau informator. Chiar dacă de pe urma ta nu a suferit nimeni! Nu contează că ai fost ameninţat în fel şi chip de securistul care trebuia să-şi facă planul la informatori (nu e nici o ironie, securiştii chiar aveau plan de informatori). Să nu-mi băgaţi acum placa aceea cu demnitatea şi rezistenţa în faţa securiştilor. Nu cred că un student, spre exemplu, la 19 sau 20 de ani (cu totul altceva însemna vârsta asta în comunism) se lua de piept cu securistul care-l ameninţa că-l dă afară din şcoală dacă nu colaborează.
Dar, pe lângă cei care au semnat angajamente şi nu au adus nici un prejudiciu vreunei persoane, mai sunt şi alte categorii de tineri care, înainte de 1989, dădeau declaraţii la Securitate. Spre exemplu, o făceau sportivii, după ce se întorceau din deplasările din străinătate. Repet, fără a avea angajament de colaborator (dar asta nu contează, aţi văzut ce a păţit Gică Popescu şi alţi fotbalişti celebri). O făceau actorii, tot după turnee în străinătate, sau după unele spectacole.
În acest din urmă caz se înscrie şi primarul din Gura Humorului, Marius Ursaciuc. Au fost zeci de articole în presă despre colaborarea lui Ursaciuc cu Securitatea. Nu am văzut un citat care să arate că Marius Ursaciuc ar fi „dat în gât” pe cineva. Ursaciuc era membru al unei trupe de umor, „8 fără cârmaci”, trupă extrem de populară în Iaşi, care făcea dese ironii la adresa regimului. De multe ori, după spectacole, membrii trupei dădeau declaraţii la Securitate. Nu acuzau pe nimeni, umpleau doar pagini întregi, spre satisfacţia securistului care îşi făcea planul. Dar, cum spuneam, asta nu contează. Şi Ursaciuc a fost arătat cu degetul ca fiind informator.
Sunt arătaţi cu degetul, sunt împroşcaţi cu noroi, oameni care nu au făcut nici un rău. Au scris doar nişte hârtii, fără a face rău cuiva, direct sau indirect. Vi se pare corect? Vi se pare corect ca aceştia să fie puşi la stâlpul infamiei, în timp ce securiştii care au torturat oameni să-şi vadă bine mersi de viaţa lor? Sunt zeci, poate sute de ofiţeri de Securitate care au schingiuit oameni în beciuri şi care nu au păţit nimic. Au torturat cu patos, cu pasiune, cu zâmbetul de buze. Iar azi îşi văd mai departe de afacerile de succes sau îşi iau leafa din funcţia primită de la statul român. Nimeni nu-i atinge, nimeni nu-i arată măcar cu degetul. Nici CNSAS - ul, nici justiţia. Vi se pare corect?