Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Într-un cimitir din Transnistria (nu e banc), un veteran moldovean din războiul din Vietnam (unde luptase de partea vietnameză ca instructor trimis de Armata Roşie) îmi explica esenţialul văzut de la bază al geopoliticii regionale, nu mai departe decât acum câteva săptămâni.
Stăteam pe un deal înconjurat de un cot al Nistrului. Pe podul din spatele nostru pacificatorii ruşi, de fapt fosta Armată a XIV-a, o bandă de câţiva puşti dotaţi cu un tanc se prăjeau la soare în maiouri de o curăţenie îndoielnică. Scena fusese loc de bătălie şi în 1941, şi în 1944, şi în 1991, în războiul transnistrean, acest cot al Nistrului având nu ştiu ce importanţă strategică. Eram înconjuraţi de generaţii de morminte pierdute în iarba înaltă. Omul meu, să îi spunem Simeon Ivanovici, îmi dădea în termini primitivi o versiune a unei teorii foarte cunoscute în relaţiile internaţionale. “Locul nu rămâne neocupat” mi-a zis el. “Dacă ruşii s-au retras în 1991, altcineva ar fi trebuit să avanseze, de exemplu americanii. Dacă nu au avansat, ruşii au venit înapoi. Locul nu stă aşa, gol”. Şi de ce nu au venit americanii? Simeon dă din umeri. „E departe. Şi apoi, americanii sunt fricoşi, eu îi ştiu din Vietnam. Nu se bagă ei la risc”.
Dar s-au retras ruşii într-adevăr ? Da. Răspunsul e neîndoielnic, chiar dacă pe alocuri retragerea este incompletă. Dacă azi suntem o democraţie, dacă azi Europa unită are 27 de state e din cauză că ruşii au plecat din ţările noastre. E destul să vizitezi vechea lor bază de lansat rachete lângă Bălţi, un cilindru gigantic de 21 de etaje subterane, sau portul submarinelor de la Balaklava în Crimeea ca să înţelegi ce masivă era prezenţa lor altădată. Nu au plecat din Transnistria şi din regiunile secesioniste din Georgia, dar dacă facem o minimă comparaţie cu anul 1988, toată dezvoltarea favorabilă a regiunii s-a bazat pe decizia lui Gorbaciov de a se retrage de la Praga şi Budapesta şi a lui Elţîn de a ceda Ialta şi Riga.
Această cedare a Rusiei a ţinut loc de viziune pentru politica occidentală. După ce au câştigat războiul rece, ţările occidentale au câştigat şi pacea care a urmat, acceptând, mai mult decât iniţiind, planurile liderilor din regiune. De la Praga la Bucureşti, aceştia voiau un singur lucru, să scape de sub ameninţarea rusească (dacă ar fi revenit) şi de aceea au împins la lărgirea NATO, la început agreată greu, apoi devenită un fel de rutină. NATO a avansat la cerere, cu mari rezerve, ocupând treptat mai toată zona gri apărută între Rusia şi Occident în urma retragerii URSS. Cu toate şicanele pe care le-au mai făcut, ruşii au opus în mod serios rezistenţă doar în Transnistria şi Georgia, semnalizând că acolo e limita. Nimeni din Occident nu a avut vreodată intenţia să avanseze în aceste regiuni, deşi în Georgia cererea locală era mare. La summitul NATO de la Bucureşti, Bush a fost izolat de aliaţii lui europeni în propunerea de a oferi Georgiei un început de promisiune de aderare. Preşedintele georgian Sakaşvili era însă un întreprinzător chiar mai hotărât ca alţii din regiune şi hotărât să aducă Vestul în ţara lui, deşi fusese avertizat să nu îi provoace pe ruşi. Gafa lui pune capăt unei perioade în care Vestul a acceptat, mai mult decât a iniţiat, politica la Marea Neagră. Pasivitatea rusă a luat sfârşit. Ca şi curajul de a sprijini politicieni locali nu tocmai responsabili de tipul Sakaşvili. Frontiera fluidă a Europei e pe cale să se solidifice din nou, lăsând afară nu doar Georgia, dar şi Republica Moldova.
Noul război rece care se profilează cu ruşii este absurd. Frontiera nouă, cu excepţia Moldovei, este una veche şi naturală a Europei. Nistrul era frontiera Europei romane, care nu a mers niciodată mai departe.
O regiune unde Vestul nu voia oricum să avanseze şi de unde ruşii nu vor să se retragă nu ar trebui să fie teatrul unui conflict, mai ales când în restul lumii Occidentul e angajat în conflicte mult mai importante.
