Alina MUNGIU-PIPPIDI

A murit zilele acestea un vechi prieten de al meu, George Pruteanu. Corul fals şi gălăgios de la moartea lui tinde să ascundă faptul că această celebritate care a murit săptămâna trecută era un ratat, adică un om excepţional de înzestrat care nu a reuşit să-şi valorifice darurile. Mă simt datoare să scriu despre George, nu pentru el (tăcerea ar fi cel mai bun omagiu care s-ar putea aduce memoriei lui), ci pentru toţi oamenii sub 35 de ani care au doar o idee vagă cine a fost el şi nici o idee cine ar fi putut fi. Necrologul lui scris de amatori se citeşte aşadar ca o listă de falsuri, pentru că George nu era de fapt profesor universitar (nu avea nici o acreditare reală), nici ziarist (în toată viaţa lui nu scrisese o piesă jurnalistică autentică), nici comentator (refăcea pe situl lui un fel de Românie Mare mai slabă), şi cert nu lingvist (nu a publicat în viaţa lui o lucrare academică adevărată în acest domeniu). Şi de fapt ar fi putut fi mult mai mult decât toate astea laolaltă.

Ne-am cunoscut la Iaşi, unde am fost repede pusă în gardă contra lui de oamenii din grupul de disidenţi ai lui Dan Petrescu, care nu aveau încredere în el, deşi intelectual le era foarte aproape. Reputaţia lui încă din 1989 era că fusese recrutat de Securitate când fusese prins furând din teribilism nişte zacuscă şi o glastră de flori. Am încercat să-l aduc la „Convorbiri literare”, ca să aibă şi el o slujbă, dar nu am reuşit, m-a oprit opoziţia colegilor. George nu făcea lucrurile mai simple, făcea veşnic pe nebunul şi ne exaspera pe toţi. La „Opinia studenţească” a vrut să intre într-o şedinţă de redacţie unde nu avea ce căuta şi de supărare că nu l-am primit ne-a baricadat pe afară cu dulapuri şi mături. A plecat finalmente la Bucureşti, unde ne-am regăsit câteva luni mai târziu. L-am adăpostit în camera mea de hotel când au venit minerii: am fugit pe uşa din spate ţinându-ne de mână.

Când am devenit redactor-şef la trustul Expres, George avea o rubrică la noi. Era un fel de pamflet amuzant. Într-o zi însă a schimbat tonul. Mi-a dat pe post de rubrică un text linguşitor, penibil, în care făcea elogiul tuturor celor în poziţia de a-l ajuta cu ceva, cu mine în frunte. L-am chemat şi i-am spus să continue să râdă de oameni, că acolo e forţa lui la scris, şi că eu nu public „limbi” pe faţă, despre mine sau despre alţii. Mi-a explicat că e singur pe lume, nu are casă la Bucureşti şi aşa mai departe. I-am replicat că nici eu nu aveam. El a subliniat că eu eram pe cale să mă mărit cu un bărbat care avea, şi că fiecare se descurcă cum poate. Colaborarea noastră a luat sfârşit.

Când am devenit director la televiziune, George a venit de îndată să îmi propună „Doar o vorbă să-ţi mai spun”, emisiune care rulase pe Tele7, un post fără audienţă. Şi-a negociat un contract foarte profitabil pentru el. Dar cum publicul iubea emisiunea, am acceptat. Problemele au început când ambiţiile lui politice au luat în mod neaşteptat avânt. Mi-a explicat că este cel mai popular om din România conform unui sondaj dintr-un ziar. I-am explicat că sondajul nu era reprezentativ, şi că încrederea oamenilor nu se mută de la gramatică la politică. Nu mai era mulţumit să fie un simplu deputat ţărănist şi începuse să facă propagandă şovină antimaghiară. În unele seri încerca să aducă subiectul şi pe post. Pe măsură ce George se lua mai în serios, audienţa lui scădea, aşa cum îi prezisesem. Până la urmă, departamentul de programe l-a scos de pe ecran, iar eu nu m-am opus. Cam tot atunci l-au expulzat şi ţărăniştii din partid.

George fusese un antipesedist convins. Cu toate astea s-a dus imediat la PSD. Dar la primele alegeri nu a căpătat locul pe listă pe care şi-l dorea, şi aşa a ajuns la PRM. Scrisese violent contra lui Vadim Tudor. George aparţinea unei populaţii minoritare. Nu avea ce căuta la naţionalişti. Cariera lui de politician naţionalist a fost cea mai oribilă, ca acei evrei care colaborau cu naziştii. Lipsisem mult din ţară, şi nu mi-a venit să cred când m-am întors. Nimeni nu mai vorbea cu el din lumea bună. Devenise doar invitatul favorit al talk-showurilor de mâna a treia, unde nu se duce nimeni.

În anul 2004 George a fost pe lista neagră a Coaliţiei pentru un Parlament Curat, pentru traseism. Ne-am văzut între două uşi la o televiziune. Era o caricatură a lui însuşi. Clovn fusese toată viaţa, dar acum devenise unul patetic, care recita exact ceea ce l-ar fi făcut să roşească în timpurile lui bune. Fostul autor de filme artizanale porno şi traducător din scriitori deocheaţi francezi, un ateu convins, nu mai vorbea decât despre neam şi Dumnezeu. Nu mai convingea. Votanţii nu l-au mai ales.

Poate nu e limpede de ce l-am iubit pe George, şi de ce rămâne singurul bărbat pe care am încercat să-l adăpostesc de mineri. În primul rând, pentru că m-a apărat în aprilie 1990, când am propus la primul congres al ziariştilor liberi ca oamenii care l-au proslăvit pe Ceauşescu să nu mai aibă dreptul să scrie. Eram foarte tânără pe atunci, şi George cu încă vreo doi s-a aşezat între mine şi trupa care a vrut să mă linşeze după această propunere. În al doilea rând, pentru că înainte de a descoperi televiziunea de pierzanie, era un intelectual de mare calitate, deşi cam decadent, traducea Infernul lui Dante şi recita din Apollinaire. Era şi un critic literar onorabil, care promitea să devină un critic chiar foarte bun. Dar nu a dus niciodată la bun sfârşit nici un proiect măreţ din cele pe care le-ar fi putut face. Era mult mai simplu să fie vedetă la televizor sau clovn politic.

Clovnul George Pruteanu a fost mult mai tare ca omul de cultură George Pruteanu, de a cărui moarte s-a făcut finalmente vinovat. Dar această crimă s-a petrecut mult mai demult decât vinerea trecută. Când Cristian Tudor Popescu m-a certat într-un articol de al lui prin 2003 că i-am spus lui Pruteanu „George” cu lacrimi în ochi într-o emisiune, în loc să-l înjur cum merita, avea perfectă dreptate. Atunci îmi dădusem eu brusc seama că George Pruteanu al meu era mort şi am început să-l plâng în direct. De asta azi nu mai am lacrimi la a doua lui moarte, a cărei lecţie este că şi cel mai mare talent poate muri de prea puţin caracter într-o societate ca a noastră. Asta e singura lecţie a tragicomediei care a fost viaţa prietenului meu George Pruteanu.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului La moartea unui clovn.

Comentarii