Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Indivizii sunt peste tot... Că, într-un fel sau altul, ei se află și ”peste ocean”, „în vest” sau pe te miri unde, îmi pare neimportant... Mă uit acum doar în ograda noastră și prin curțile vecine. Și văd că inșii sunt absolut la fel.
Mai întâi, despre ”ai noștri”: ”românii verzi”.
Ăștia oferă un spectacol măreț. Măreț, în ridicolul său, o vreme, relativ inocent. Subliniez asta: inocent, doar o vreme!
Ei, bieții, cred că dacă se învelesc în drapelul național, dacă poartă o cămeșă românească, cioareci, chimir și opinci sunt mari patrioți.
În tărtăcuța lor nu contează că în țară e corupție, că ei înșiși fură și mint, că le este curtea și casa ca vai de capul lor sau că, dimpotrivă, au averi cărora nu le mai pot ține socoteala!... Ei sunt rrromâni!... Iar îngrijorarea lor este țintită pe ungurii care ”vor Ardealul” și pe... - ați ghicit!: pe ”România mare”, la care visează ca la soluția tuturor problemelor personale; având, deci, treabă și ”cu rușii”...
Ei știu că ”Dumnezeu a fost român” și, la o bere și la chefuri, declară că ”la caz de ceva” pun mâna pe arme... Mulți însă nu ridică glasul nici dinaintea nevestei...
Am întâlnit specimenul ăsta inconștient și ipocrit pentru prima dată în decembrie 1989, când, în acele zile tulburi, el era oricând gata de bătaie: voia arme, voia să pedepsească foștii șefi, să ucidă milițieni, într-un cuvânt, ”să tragă”... Și - așa cum ne-am priceput câțiva, atunci - l-am cam îndepărtat din preajmă...
Pentru ”românul verde patria înseamnă doar frontiere și nu un conținut luminos, prețuit și păstrat; patria lui nu este iubirea aproapelui și nici patrimoniul sub multiplele sale valențe: uman, natural, cultural etc. Patria lui este conflictul, ”românul verde” fiind numai un scandalagiu negăsit.
Până când stă la locul lui, în familie, la serviciu, prin parcuri jucând table, dormitând la televizor sau la o bere cu amicii, scandalagiul ăsta e inofensiv...
Când însă se aburcă în politică - folosind toată recuzita descrisă și fiind votat de alții asemenea - el poate deveni nociv tuturor: periculos adică!...
Acum, o privire prin vecini... În presă și pe ”rețelele” din Ungaria circulă imaginea lui Viktor Orban, purtând un fular cu harta ”Ungariei mari”. Rândurile scrise mai sus i se potrivesc așadar și lui Viktor Orban.
Anul trecut, într-o scurtă tură ciclistă la periferia Budapestei, am dat peste o biserică pe a cărei poartă stradală - așadar, în spațiul public! - era decupată în placaj harta ”Ungariei mari”, pe fiecare teritoriu ”pierdut” fiind scrisă suprafața în km pătrați... Așa, simplu... Ca binecredincioșii, între două rugăciuni, și trecătorii să nu uite... Mai mult: am aflat și încă sunt destui locuitori ai țării vecine și prietene care, dacă își rup un picior la schi, în loc să își asume neatenția rostesc : ”Több is veszett Mohácsnál!” - ”La Mohacs am pierdut mai mult!” - semn că încărcarea cu frustrări a karmei colective este încă serioasă.
Privind acum spre Moscova, cred că și acolo e un lider căruia rândurile dinainte îi ”vin mănușă”.
Țările acestor lideri au probleme... Multe... Toate țările, de altfel, au probleme. Cum le are și România: corupția în floare, confiscarea patrimoniului și concentrarea acestuia în mâini puține și hulpave - uneori străine - sărăcia și sărăcirea populației, distrugerea naturii, criminalitatea cu diversele ei forme etc. sunt prezente... Dar!... Profitând de precara spiritualitate tocmai descrisă, astfel de lideri se nasc, urcă în unele locuri și iscă războaie.
Astăzi, a mai ridica armele și a ucide, revendicând frontiere istorice mereu variabile, pentru resurse sau în numele salvării unei etnii cu prețul uciderii alteia, înseamnă crimă. Cuvântul e singurul care și-a păstrat puterea și se cere folosit: ”La început a fost cuvântul...”.
Cred că acești oameni – lideri sau nu - trebuie ignorați... La nevoie, pot fi contraziși, însă cu fermă blândețe, explicându-li-se argumentat... Eventual cu zâmbet compasional pe chip... Nicidecum nu trebuie contrați cu violență, căci asta le dă curaj, le ”încarcă bateriile”.
Mereu pomenesc în unele texte din presă despre tulburările de personalitate... Nu intru în detalii. Despre oamenii cu aceste suferințe - boli psihice duse pe picioare - studiile de neuroștiințe spun clar: ei distrug în jur și se autodistrug.
Până stau ”la locul lor” - în familie, în cercul anonim - sunt cunoscuți doar acolo... Distrug, dar efectul e limitat. Când ajung ”sus”, funcțiile le arată adevărata față, îndelung știută numai de cei apropiați.
De la distrugere - cea din familie sau de la nivel de țară - pot fi opriți, prin îndepărtare. De la autodistrugere însă nu pot fi împiedicați.
E de ajuns să le urmărim în timp fizionomiile, silueta, expresia feței, privirea, toate fiind rezultatul combustiei interioare, fără cap, fără sens: sunt tot mai uzați, se îngrașă sau slăbesc extrem, uitătura li se opacizează, gura le pălăvrăgește: semne de uzură psiho-fizică, adunate prin nemulțumiri, prin nesomn, prin frică mai ales!: frica de a-și pierde poziția...
Își simt vremelnicia și nu o acceptă... Și singuri ”și-o fac”... Așa cum și alți neastâmpărați negăsiți ai istoriei și-au făcut-o.
Încălzirea climei este în curs... Criza apei potabile bate aspru la ușă. Extincțiile speciilor se precipită... Viața în sine, ca supremă valoare, manifestată în minunatele ei forme - de la om, la păstrăv, stejar, furnică și... parameci - este periclitată, dar negăsiții au treabă... Își permit să se afle-n treabă...
Nădejdea însă este în ceilalți, din fericire, tot mai numeroși!
Este ceasul al 12 al planetei vii!... Și e cazul să înceteze aceste rele: pretențiile teritoriale, zâzaniile interetnice, goana după resurse, transformarea în bani a ”corolei de minuni a lumii”, uciderile de tot felul, fiindcă Terra e pe cale să dea tuturor o lecție despre deșertăciunea purtărilor omenești... Pentru acestea plătind cu viața ”inocenții”: oameni la locul lor - căci ei există! - prunci, sălbăticiuni, arbori și câți alții...
