Autostrada cu 26 de benzi

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

În presă și pe rețelele de socializare a apărut știrea: ”O veste bună, pentru cei care așteaptă cu nerăbdare Autostrada Nordului”... Și dă-i și dă-i bla-bla-uri entuziast-imberb-jurnalistice... Firește, toate pledând pentru ca România să intre - și grație autostrăzilor - ”în rând cu lumea”... Lumea țivilizată, vezi bine...

Undeva, un alt jurnalist - dar unul prost, nu glumă! - ilustrând cu o imagine apocaliptică a nenumăratelor benzi de circulație, titra frustrat: ”Ar putea exista așa ceva și în România?...”

Clișeul ăsta cu autostrăzile necesare și așteptate cred că e cam pe nemestecate înghițit de cei mai mulți. Asum că mi-i voi ridica în cap pe aceștia…

Alături de restul investițiilor (alt clișeu pozitiv al inocenților ignoranți) - betonări, construcții, asfaltări de drumuri - autostrăzile sunt printre cei mai agresivi factori asupra pământului liber, cultivabil, asupra ”verdelui” viu și sălbatic al Terrei. Și asta pentru ce? Pentru circulația rapidă a indivizilor și mărfurilor dintr-un loc într-altul. Ca, ajunși acolo ceva mai iute, să ce?

Viteza deplasării a intrat în mentalul colectiv ca o necesitate. Asta, în vreme ce majoritatea, acolo unde ajung iute, pierd vremea. În diverse forme. Ca să nu mai zic de pierderea vieții din cauza vitezei. Deopotrivă, chiar și facerea de bani fără de măsură, acolo unde unii au ajuns rapid - căci ”timpul e bani”, cred ei - înseamnă pierdere de vreme. Vremea propriei vieți.

Terra pierde anual, prin investițiile enumerate - prin acoperire cu artefacte așadar - o suprafată egală cu suma teritoriilor Belgiei și Olandei.

Evident că mai toți oamenii, după muncă, vor ”la iarbă verde”, ei făcând totul ca ”verdele” să se împuțineze, să moară (împreună cu locuitorii săi, sălbăticiunile) și să se îndepărteze de ei zi după zi.

În ”lumea țivilizată” - cum este vestul Europei - tristul fapt s-a întâmplat, ”progresul” distrugând biodiversitatea; de pildă, verdele uniform și strident din unele țări - Elveția, Austria- însemnând monocultură, ca să nu mai vorbesc de sălbăticiunile ”stricătoare” dispărute prin confiscarea mediului lor și pușcă.

De aceea, deocamdată, ”vesticii” mai vin în România; fiindcă aici încă nu e ca la ei; vin în România sau în alte teritorii ”înapoiate”, dar mai aproape de starea de început a Marii Lucrări Divine, Natura...

E de meditat. Și de acționat întru păstrarea comorii!