Florin HAIDAMAC

Iarnă în toată regula. Cu frig. Cu zăpadă. Cu tot felul de probleme în trafic. Vrând nevrând, depindem toţi de starea drumurilor. Nu vreau să comentez aiurea. Pe şosele se poate circula. În condiţii grele, dar asta este. E foarte important să ai maşina pregătită pentru o aşa vreme. Nu poţi emite pretenţii ca un hârb vai de capul lui să circule în siguranţă. Doar anumite mărci de maşini pot merge fără ulei în motor, indiferent de anotimp. Pot porni doar prin noroc şi apoi să nu se mai oprească până seara. Doar anumite tipuri de maşini stăteau pe stradă ca tancul pe front. Cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc.

Pe trotuare şi printre blocuri e jale. Gheaţă. Parşivă. Periculoasă. E o adevărată aventură să te deplasezi. Aerul tare al serii îmi pişcă faţa. E întuneric. E umezeală. Moartea reumaticilor. Toate artrozele decompensează. Bătrâni imobilizaţi prin case. Fără să fie capabili să poată merge nici măcar să îşi cumpere o pâine sau o pastilă. Mereu mă impresionează suferinţa. Şi mereu dedic tone de energie pentru a o combate. Cel mai mult îmi plac vizitele la domiciliul pacienţilor. De acolo îmi iau cele mai preţioase informaţii. Pentru că văd bolnavul în mediul lui. Pentru că am timp să discut şi pentru că am convingerea fermă că o anamneză atentă e cât jumate de diagnostic. Aprind o ţigară încercând să scap de încărcătura emoţională pe care fără să vreau o simt atunci când am de a face cu bolnavi paralizaţi. Accidentul vascular cerebral, boala care transformă fiinţa umană într-o bucată de lut.

Am ieşit de la consultaţia la domiciliu cu o stare de sfârşeală. Stau în faţa scării şi încerc să mă feresc de stropii de ploaie îngheţată. Privesc la lumea care face echilibristică pe gheaţă. O doamnă cu un copil de mână. Abia merg amândoi. Un tânăr cu căştile pe urechi, scoţând fum ca un furnal. O bătrână care are o plasă galbenă. Merge cu paşi mărunţi. Se opreşte la fiecare jumate de metru. Lumina unui bec îi cade direct pe faţă. Îi văd expresia. O tristeţe adâncă aşa ca ridurile de pe fruntea ei. În ochi are un licăr de îngrijorare. Priveşte cu teamă la gheaţa care e  peste tot. Parcă o şi văd alunecând. Căzând şi scăpând plasa din mână. Probabil o pâine şi o sticlă de lapte se vor împrăştia pe jos. Probabil va face şi o fractură pe os osteoporic. Probabil va fi condamnată la imobilizare şi intervenţii chirurgicale. Dacă e singură, e ca o condamnare la moarte. Poate are noroc de copii sau nepoţi care să o îngrijească.

Văd toate astea cu ochii minţii într-o fracţiune de secundă. Între doi stropi de ploaie care îmi inundă delicat hainele. Bătrâna mai face un pas. Arunc ţigara şi mă îndrept spre ea. Fără cuvinte, o iau de mână. Îmi zâmbeşte. O iau la braţ şi mergem împreună spre scara ei de bloc. Nu ne vorbim. Eu sunt concentrat să calc sigur, iar ea îmi strânge uşor braţul. O conduc până la lift. Se întoarce spre mine şi îmi ia faţa în mâini. Două lacrimi îi curg uşor pe obraji. Îmi mulţumeşte. Nu scot o vorbă. Plec când văd becul liftului că se luminează la etajul 7 şi rămâne acolo.

Întâlniri cu singurătatea. Întâlniri cu boala şi suferinţa. Întâlniri cu oameni pe lângă care trecem mereu prea grăbiţi. Întâlniri cu poveşti de viaţă. Întâlniri care te marchează şi încarcă. Uneori pozitiv. Alteori îţi aduc o suferinţă mascată prin stropi de ploaie, lacrimi din cer, care îţi inundă faţa. Faţa pe care două mâini ţi-au spus că sufletul omului este scrisoarea lui Dumnezeu către Univers. Oricare dintre noi o poate citi. E atât de uşor. E nevoie doar să nu trecem nepăsători şi să înţelegem că nu suntem singuri pe lumea asta chiar dacă uneori ne simţim prizonierii bolii şi ai trupului nostru fragil.

E încă devreme şi eu mai am de vizitat câţiva bolnavi. Privesc spre gheaţa care mă aşteaptă ciudoasă parcă pentru că i-am răpit o potenţială victimă. E foarte scump nisipul, nu-i aşa domnilor gospodari ai urbei?