Florin HAIDAMAC

În România asta minunată, în sistemul ăsta de nonvalori care ne apasă zilnic, în vrăjeala asta care a devenit sport naţional, în lipsa asta de omenie specifică vremurilor sunt  situaţii care nu se pot întâmpla decât pe plaiurile mioritice. De multe ori trăiesc senzaţii ce numai aici pot fi posibile.

Am întâlnit într-o zi un om cu atâta dragoste de Dumnezeu, cu atâta har, încât făcea parcă palpabilă prezenţa Lui atunci când începea să vorbească. Am cunoscut un cioban dotat cu o inteligenţă nativă ieşită din comun. Omul păştea oile şi citea nu ştiu ce cursuri de matematică ale unui nepot de al său. În câteva luni a ajuns să rezolve ecuaţii complicate care l-au lăsat mască pe studentul ce a uitat paginile în podul casei. Am cunoscut un copil atât de talentat la canotaj încât a fost selecţionat pentru lotul naţional, dar din păcate părinţii nu-şi puteau permite să-l susţină financiar. Am cunoscut o fetiţă care cânta extraordinar, avea un dar, un potenţial enorm, dar a ajuns la nu ştiu ce şcoală profesională. Am cunoscut un om care nu ştia cum îl cheamă cu buletinul în mână, dar făcea tâmplărie aproape de perfecţiune. A plecat afară şi acum e aproape milionar în dolari. Am cunoscut un băieţel care avea talent la scris. Am citit câteva lucrări de ale sale. Ca să aflu că s-a retras de la şcoală pentru a avea grijă de frăţiorii lui. Că, deh, părinţii l-au lăsat cu un bunic senil, fiind plecaţi la şters la cur babe prin occident. Asta e ţara de care vorbim. Țara care nu produce nimic. Țara care a ajuns pepinieră de sclavi pentru degeneraţii europeni. Țara ai cărei locuitori scotocesc prin pungi în campaniile electorale.

Tot în ţara asta luată înapoi de unii care rezistă există situaţii cum e cea despre care vreau să vă vorbesc acum. Mi-a povestit-o un pacient. 

Omul are vreo 28 de ani şi munceşte zilier prin sat. Fumează. Bea tot felul de licori ciudate, la 10 lei suta de mililitri. Un tip obişnuit, abrutizat de alcool şi muncă fizică, dar sincer şi sufletist de felul lui.

Într-o seară de sâmbătă a plecat la discoteca sătească. Îmbrăcat frumos, treaz, cu planuri mari de a cunoaşte o frumuseţe locală. Nu a avut succes, motiv pentru el de a servi câteva pahare. Menţionez că a plecat cu bicicleta. Ce dacă era iarnă şi zăpadă pe drum? El se descurcă. S-a făcut rangă de beat. Pe la orele 3 în noapte s-a gândit că s-a distrat suficient. S-a urcat pe bicicletă şi a început să pedaleze. La primul podeţ a căzut. A dat cu mutra de gheaţă şi şi-a rupt dinţii. Norocul lui că l-a găsit un confrate milostiv care a sunat salvarea. A ajuns la spital, iar un medic buhăit de somn şi nervos l-a întrebat:

- De ce nu ţi-ai pus, bă, cauciucuri de iarnă la semicursieră? Paştele mă-sii! Mă treziţi pentru toţi beţivii!

Cu toţi nervii, l-a reparat oarecum. Acum omul nostru nu are dinţi în gură, dar mi-a explicat că el nu are pretenţii de Brad Pit. I-am explicat şi eu ca nici pretenţii de Alberto Contador să nu aibă. Spre surprinderea mea, auzise de el.

De-a râsu plâsu. Aşa trăim. Aşa ne comportăm. Mereu din „deznădejdi îi dăm nădejdii hrană”.