Florin HAIDAMAC

Simt cum încep să sec. Simt cum lehamitea şi indiferenţa îşi fac loc perfid în mintea mea. Sentimentul de inutilitate e atât de acut încât nu mai sunt impresionat de absolut nicio ştire „senzaţională”. Nu mă mai miră sau indignează nici măcar comportamentul contemporanilor. Orice ar face aceştia.

Că unii scuipă, îşi suflă mucii între degete pe stradă, aruncă pe jos orice, urinează prin tufe precum patrupedele, rag ca bivolii la tăiere şi cine ştie mai câte, chiar mă lasă rece. Nu merită nici măcar o fărâmă de energie. Prostanii, nesimţiţii, nespălaţii şi alte asemenea forme de viaţă mor aşa cum s-au născut. Cu creierele rase. Trăiesc făcând umbră pământului degeaba. Trist e că se înmulţesc şi îşi propagă zoaiele din generaţie în generaţie.

Circ şi panaramă în ţară. Scena politică a ajuns doar o mare bălăcăreală. Presa face tot felul de dezvăluiri. Ies la iveală hoţii şi abuzuri. Ies la iveală tot felul de găşti care fac din banul public moşia lor. Și? Pe bune că mă lasă rece. Îmi e scârbă să mai ştiu. Să mai citesc. Să mă mai uit la televizor. Pot eu, neica nimeni de la dispensarul comunal, să fac ceva? Absolut nimic.

Au venit nişte animale cu un copil la spital. Cu diagnosticul pus deja de ei acasă. Că sunt deştepţi foc. Fără dinţi în gură. Fără să ştie că există pe lumea asta săpunul, hârtia igienică şi apa, dar ştiind multe despre medicină, normal. Li s-a spus că progenitura lor nu e de internat. Că îi curg doar mucii. Să-l ia acasă. Să-i dea tratament şi să aibă grijă de ea dacă tot au ştiut să se puiască. Ghici ce au făcut? L-au bătut pe doctorul care a îndrăznit să-i contrazică. Și? Mă lasă la fel de rece. Ăsta e rezultatul muncii „colegilor” din presă. Ăia care prezintă numai eşecurile şi induc ura faţă de corpul medical. Aţi citit pe undeva vreo statistică referitoare la câte vieţi salvează un medic? Din o sută de operaţii făcute de doctorul X o majoritate covârşitoare reprezintă reuşite. Pentru restul, chiar de sunt motive obiective la mijloc, ia foc toată „opinia publică”. Asta prezentaţi, asta aveţi. Că, deh, turmei îi place numai rahatul. Și i se pare normal să le pocească mutrele medicilor.

Dacă scriu eu despre una alta, ce mare brânză am făcut? Ce facem noi, cei care folosim cuvântul scris, pentru a aduce normalitatea? Nimic. Pentru că nu putem. Suntem prea mici. Prea neînsemnaţi. De nebăgat în seamă. Nu este era intelectualilor în România acum.

Toate situaţiile negative pe care nu le poţi schimba aduc cu ele doar frustrări. Toată nedreptatea care guvernează lumea asta te face să îţi fie lehamite. Să nu mai vrei să rezonezi cu nimic. Să priveşti doar. Până când ţi se vor închide ochii. Și nu mă refer aici la ochi în sens anatomic. Mă refer la ochii ăia din interior. Ochii cu care vezi ceea ce puţini sunt în stare să vadă.

Nu există zi în care să nu curgă ştiri despre crime, accidente, violuri, culpe medicale mai mult sau mai puţin documentate, dosare, ani de puşcărie pentru personaje ce au fost cândva diriguitori ai ţării, abuzuri, acuzaţii, scandaluri, clanuri care terorizează oraşe întregi, matrapazlâcuri şi multe alte faţete ale răutăţii umane. Fac parte din viaţă toate astea. Știu şi înţeleg. Doar că mulţi dintre noi vorbim întocmai ca tipul ăla extraordinar care predica în pustie. Și ştiţi foarte bine ce chestii nasoale a păţit.

Alergăm după normalitate întocmai ca însetatul după oaza din deşert. Însă în ambele cazuri e vorba doar despre un miraj. Cu cât crezi că eşti mai aproape, cu atât se îndepărtează. Asta până când cazi mort de sete alături de fântână. Până când ţi se sting cuvintele, speranţele, visurile şi priveşti doar către ceruri. Că poate de acolo va veni o ploaie care pe unii să-i aline iar pe restul să-i spulbere în vecii vecilor amin. Sau admin. Pentru împătimiţii de net.