Mircea Radu IACOBAN

Cred că-i singurul caz cunoscut când o statuie moare... înainte de a urca pe soclu! Povestea pe scurt: în 1977 publicam, la „Junimea” ieşeană, cartea de poezie „Oştile tristeţii”, operă a unui scriitor clasic georgian din secolul XVIII cu destinul legat de Iaşi: Bessarion Gabaşvili. S-a născut la Tbilisi în 1750, a murit la Iaşi în 1791. A fost, în epocă, bine cunoscut pentru aventurile sale politice, dar, mai ales, datorită odelor închinate dragostei şi eroismului, în virtutea cărora a primit rangul de cel mai mare poet liric clasic georgian. Poemele sale aduceau, odată cu o notă de prospeţime metaforică, muzicalitate şi spontaneitate, câteva remarcabile inovări în versificaţie şi compoziţie. A scris şi satire, care i-au adus neplăceri şi dizgraţie. Interzis la Tbilisi, se refugiază în regatul Imeretiei, pe al cărui rege avea mai târziu să-l reprezinte diplomatic la curtea de la Iaşi a feldmareşalului Potemkin. Aici a răposat, în acelaşi an cu protectorul său, cneazul Potemkin, şi şi-a aflat locul de veci în cimitirul bisericii Sf. Vineri, din centrul capitalei moldave. Numai că biserica avea să fie demolată la sfârşitul secolului XIX şi cimitirul, desfiinţat. I s-a găsit şi păstrat piatra de mormânt, adevărată operă de artă; o vreme a fost depusă în incinta mănăstirii Golia, după care a fost preluată în inventarul Muzeului de istorie din Palatul Culturii. Iată textul de pe piatră: „În acest mormânt zace Principele Visarion Zaharovici Gabashvili, care a fost trimis ambasador al Țarului David pe lângă prea înalta curte împărătească a Rusiei şi a sfârşit aici la Iaşi la 40 de ani, 1791, ianuarie 24. La trecători cer iertare.” Dacă Eminescu şi-ar fi dat sfârşitul la Tbilisi, ni s-ar părea cât se poate de firească propunerea de amplasare a unei statui a „poetului nepereche” în capitala Georgiei. Deplin justificat, deci, demersul similar georgian de a nemuri în bronz amintirea marelui lor poet clasic, aşezând la Iaşi bustul vegheat de piatra de mormânt chiar pe locul în care a fost cândva cimitirul Sf. Vineri. După apariţia „Oştilor tristeţii”, georgienii mă considerau un fel de reprezentant al lor la Iaşi şi m-au rugat să solicit Primăriei aprobarea propunerii. Ceea ce am şi tot făcut vreme de 8 ani, răstimp în care am avut a cunoaşte cea mai inatacabilă modalitate de tergiversare: toată lumea spunea da, dar nu se mişca nimic. Abia anul trecut am primit o scrisoare prin care noul primar aprobă îmbătrânitul demers. Georgienii au iniţiat o subscripţie internaţională, au strâns foarte repede suma necesară, au comandat bustul unuia dintre cei mai cunoscuţi sculptori din Tbilisi, Maisuradze, şi, la începutul lui 2016, statuia şi-a început lunga călătorie, spre Moldova, pe ultima porţiune a rutei fiind adusă cu vaporul de la Baku la Constanţa. Când totul părea lămurit şi rezolvat, a apărut piedică după piedică. Nu s-a putut respecta primul termen de dezvelire, apoi al doilea; oricum, barem s-a stabilit amplasamentul; Ambasada Georgiei, cu bustul depozitat la sediu, cerea detalii privind programarea inaugurării. Muzeul de Artă ieşean n-a aprobat mutarea pietrei de mormânt ameninţată, în aer liber, de degradare (a zăcut 200 de ani afară, în curte la Golia; nu este expusă în Muzeu, ci ascunsă într-un depozit). S-a propus realizarea unei replici, care trebuia comandată şi plătită, iar Primăria încă nu avea bugetul aprobat. Apare şi cireaşa de pe tort: din Georgia soseşte, pe adresa primarului, o scrisoare semnată de prof. D. Golidze (cel care, prin anii ’70, traducea – de fapt, stiliza traducerea lui G. Gingihaşvili şi publica în „Saungi”, la Tbilisi, piesa mea „Sâmbătă la Veritas”...), susţinută de mai mulţi semnatari „grei”, ce contestă realizarea artistică a bustului: nu prea seamănă cu Gabaşvili şi nu-i îmbrăcat cum se cuvine. Actor de meserie, venerabilul Golidze (84 de ani) se pare că a jucat, cândva, rolul lui Gabaşvili în teatrul georgian sovietic; l-ar vrea, probabil, aşa cum îşi aminteşte personajul din tinereţe. Cât priveşte obiecţiile: asemănarea este indiscutabilă şi, oricum, artistul plastic este îndreptăţit să propună propria-i viziune (ce să mai spunem atunci despre statuia lui Ștefan cel Mare de la Iaşi – nici o legătură cu imaginea reală a marelui voievod!), iar poetul n-avea cum să îmbrace portul popular georgian la curtea lui Potemkin, unde era obligatorie vestimentaţia europeană. Primesc, prin internet, draftul unei contra-scrisori, de astă dată semnată de 9 artişti şi critici plastici foarte cunoscuţi în Georgia, care vor să ceară primarului Iaşului ignorarea demersului lui Golidze, pentru simplul motiv că-i vorba despre o remarcabilă sculptură modernă, iar nici una dintre somităţile contestatare... n-au văzut vreodată bustul (unii declară că nici n-au semnat scrisoarea). Georgienii mută în postata noastră conflictele lor din lumea artistică – chiar dacă astfel periclitează o iniţiativă evident benefică pentru cultura naţională! Până una-alta, Ambasada, cu bustul poetului într-o debara, tace, Primăria şovăie. Operaţia reuşită, pacientul, mort.