Florin HAIDAMAC

Cu timpul ajungi să cauţi inspiraţie în orice pentru că scrisul este un mod de viaţă. La nivel mental. Ca stare. Unii spun că nu e o ocupaţie serioasă. Adică nu trăieşti din asta. Nu poţi. Dintr-un motiv foarte simplu. Cererea de carte e slabă şi în continuă descreştere în ultimii ani. În ritmul ăsta vom ajunge fără biblioteci. Fără librării. Fără anticariate. Lasă că vom avea supermarketuri şi jocuri în realitatea virtuală. Pentru unii, din ce în ce mai mulţi, astea reprezintă un stil de viaţă.

Am fost tentat într-o vreme să public doar online. Fără bătăi de cap. Simplu. Eficient. Ajungeam, credeam eu pe atunci, mult mai uşor şi mai repede la cei care mă citesc. Şi gratis. Ca şi cum aş publica pe hârtie, în volum. Am şi realizat o parte din acest plan. Cărţile mele sunt accesibile în format electronic, cu descărcare gratuită, pe vindecatorul.com, blogul meu. Sunt şi trist şi bucuros în acelaşi timp. Bucuros pentru sutele de descărcări şi interesul cu care am fost onorat. Trist pentru că am avut foarte puţine solicitări pentru forma fizică a volumelor. 

Nimic nu se compară cu senzaţia pe care o ai atunci când ţii o carte în mâini. Cu grija cu care o deschizi. Cu nerăbdarea cu care întorci foaie cu foaie. Nimic nu se compară cu emoţia unei biblioteci pline. Cititul nu mai e o opţiune pentru generaţia tânără. Aaa. Şi liberă. Generaţie care, în mare majoritate, nu ştie să treacă strada. Generaţie apatică. Areactivă. Generaţia click-urilor. Generaţie care va transforma rasa umană într-un mare deget. Generaţie care nu a cunoscut şi nu va cunoaşte multe lucruri.

Mai ţineţi minte cum citeam? Cu caietul de teme deasupra. În caz că intra cineva să creadă că învăţam. Şi ce farmec aveau cărţile atunci. Mai ţineţi minte cum circulau anumite volume? Acum e simplu. Dai o căutare şi ai rezumatul pe net. Ai copiat. Ai dus la şcoală, la nu ştiu ce proiect. Că, deh, aşa se învaţă acum cică, şi gata, ai 10. Mai contează că nu ştii să vorbeşti corect? Mai contează că nu ştii când să te exprimi cu „pe care” şi când cu „care”? Absolut deloc. Mai contează că nu ştii să scrii în limba română? Nu! Dar tu eşti absolvent de liceu. Şi ştii doar: sal, cf?, skumpik, mall, brb şi alte asemenea simboluri. Până şi picturile rupestre sunt mai expresive. Câţi dintre ăştia fac faţă unui examen serios? Când mulţi ştiu să scrie corect doar bmw.

Sunt foarte trist că afirm aşa ceva, dar calitatea învăţământului este direct proporţională cu inteligenţa căreia ar trebui să i se adreseze. Acum totul e pe bază de portofolii, nu pe efort intelectual intens şi de durată.  Acum elevul este suveran la oră. Nu cumva să i se spună ceva. Nu cumva să i se limiteze nu ştiu ce utopică creativitate. Pe motiv că „nu prea are ţinere de minte, dar uite ce frumos desenează şi lipeşte chestii pe proiecte”. Nu cumva să simtă că e mai încet în gândire. Nu! Toţi sunt deştepţi, frumoşi şi plini de calităţi. Şi să nu uităm, normal, liberi. Nu cumva să laşi repetent pe unul care abia scrie sau abia socoteşte. Că, nah, prestigiul şcolii. Ştiţi ceva? E de mult pierdut. Din clipa în care e mai rentabil să aştepţi suta de euro de la mama din Italia decât să înveţi. Că, la rândul tău, tot acolo vei ajunge.

Că vă convine sau nu, chiar nu-mi pasă, însă afirm cu tărie că nu suntem egali unii cu alţii. E împotriva legilor naturale. Tupeul, ignoranţa, violenţa, hoţia, vrăjeala. Astea sunt „însuşirile” care îţi deschid cele mai multe posibilităţi în vremurile pe care le trăim. Asta vedem în jur. Atât de normale au ajuns încât nu mai repugnă decât unei infime părţi a societăţii. Minoritatea tăcută şi umilită. Că, nah, asta e democraţia. Majoritatea decide.

Când faci parte dintr-o minoritate, fie ea religioasă, etnică, sexuală şi mai ştiu eu de care, ai garantate nişte drepturi. Eşti băgat în seamă uneori mai mult ca majoritarii. Întreb şi eu: minoritatea asta care are valori normale are doar dreptul la emigrare? Răspund tot eu: Da! Atât timp cât majoritatea semianalfabetă şi pricepută la orice îi decide viitorul.