Lucian AVRAMESCU

Ne isprăvim încet, ca o carte încă nescrisă. Doar politica a rămas din noi. Ea e unica virilitate, pe Facebook mai ales, unde mari testicule bat în clopotniţa universului, iar nurii femeilor încolăcesc violator, tăindu-i răsuflarea, gâtlejul celui ce le iese, cu o contrazicere, în cale.
Toate se dau de-a rostogolul, ca un sat construit pe pantă, iar cineva i-a cosit temeliile. Nu mai e loc nici de zâmbet, nici de ţipăt, alarma vine după ce totul s-a încheiat, iar moartea îşi leagă şireturile peste ultimul dus. Doar politica rămâne. Ea trage concluziile, îşi împarte mârâind banii, râde pofticios, ţinându-se cu mâna de burtă, de proştii care, dacă n-au murit, se omoară între ei.
Urăşte-mă, doamnă, pe care nu te cunosc. Împuşcă-mă, domnule, care scrii, cu vitriol pe taste, despre mine că-s sclavul cuiva pe care nu-l ştiu, dar ce contează în faţa victorioasei tale convingeri, iar ura ta merită răsplata unei adeziuni. Politica, doar ea, a rămas din noi, victorioasă ca o metastază.
Iată disperarea strigată a celui ce poartă pe piept o înverşunare care-l striveşte. Acasă se întoarce în frig şi sărăcie, dar nu adoarme înainte de a trimite un avertisment celor care nu cred asemenea lui. Aceia trebuie să-i iubească pe cei pe care el îi adoră. De ce-i adoră? Nu-i e clar, dar simte că altfel nu poate. Care-i răsplata adoraţiei? Niciuna! Dar merită să mori pentru cei care o duc mai bine decât tine, zâmbindu-ţi din televizor. Moartea te salută uneori din micul ecran, în intimitatea odăii tale. Moartea îţi citeşte presa, îţi spune rugăciunea din micul ecran şi-ţi arată pe cine să urăşti. Moartea e rujată şi poartă fard. Alteori moartea zâmbeşte de deasupra unei cravate. Moartea e deghizată uneori în ziarist.
Politica, doar ea a rămas din noi. Cei mai săraci, cei mai năpăstuiţi, cei mai uşor de păcălit sunt şi cei mai îndârjiţi partizani şi adulatori ai escrocilor. Nici nu ştie, nemernicul ajuns mare, câtă iubire a iscat şi câţi îşi dau viaţa pentru a-i sprijini netrebnicia. Câte poze de japiţe pe peretele amărâţilor care n-au ce mânca!
Cum de a ajuns, mai arătoasă decât dragostea, politica ştirbă? Cum de se sfârtecă oameni care până ieri îşi spuneau bună ziua, pentru cauze care-i neglijează sau care, de-a dreptul, nu-i văd? Cum de moare în ger o femeie, uitată de dragostea fiilor ei, pentru a apăra ceva ce i-a mutilat viaţa, ceva ce înţelege aproximativ sau nu înţelege deloc?
Ne isprăvim încet, ca o carte încă nescrisă. Doar politica a rămas din noi. Doar politica e mare în ţara mea care se face din ce în ce mai mică.