Florin HAIDAMAC

Viaţa asta care ne-a fost dată pentru suferinţă, nu pentru distracţie şi huzur, oferă de cele mai multe ori surprize neplăcute. Ne-am organizat noi, rasa umană, într-o societate, cică modernă, încercând din răsputeri să construim un confort relativ. Să avem siguranţa zilei de mâine, păcălindu-ne frumos că stăpânim într-o oarecare măsură Natura.

Nu ştiu cum e în alte ţări, dar la noi, în minunata Românie, în special la sate, o ploaie mai puternică paralizează căile de acces. Un viscol înfundă drumurile, făcând imposibilă deplasarea unei ambulanţe, a unei maşini de poliţie sau pompieri. Nu vreau să mă leg acum de infrastructura inexistentă în realitate, dar atât de frumos desenată pe hârtie şi aşa de elegant învelită în promisiunile electorale.

Este epoca reducerilor, a şomajului, a sărăciei. Epoca în care, ca în statele sud-americane, se conturează două pături sociale: foarte bogaţi şi foarte săraci. Ca în feudalism, nobilii şi sclavii.

Peste toate astea, cerurile mai dau câte un potop care ia pe sus ceva case, lăsând oamenii în drum, sub cerul liber. Meditez la toate astea. O bătaie în  uşă. Intră o bunică. Nu singură. Are cu ea un băieţel de 11 anişori. Slab. Desculţ.

- Ce e cu băiatul ăsta, mamă?

- A venit să stea la mine. E un nepot.

- Şi ce are? E bolnav?

- Da. A făcut febră.

Consult copilul şi din vorbă în vorbă aflu că stă într-un sat din Vaslui. Locuieşte cu părinţii, o familie săracă lipită pământului şi cu cei cinci fraţi ai lui. A venit la bunica asta pentru că nu mai suporta foamea şi în special drumul lung până la şcoală.

- E foarte harnic, îmi spune bunica. Permanent face în jurul casei câte ceva. Repară un gard, dă de mâncare la animale, cară lemne.

Mă uit la el. Are o bluză de fâş, pantaloni negri, murdari şi tălpile goale.

- Cu ce ai venit?

- Cu căruţa.

- Şi nu ai papuci?

- Nu. Nu a avut bunica bani să-mi cumpere.

Un copil trist, chinuit de privaţiuni, fără noroc, într-o ţară cu iz de ev mediu.

- Şi nu ţi-e dor de părinţii tăi?

- Mi-e dor de frăţiorii mei, dar e mai bine că stau aici. Le rămâne lor mai multă mâncare. Aşa mi-a spus tata: să ai suflet înseamnă să laşi ultima gură de mâncare pentru frăţiorii mai mici. Aici am grijă de bunica şi pot merge şi la şcoală, că e aproape. Fără să îngheţ şi fără să mă muşte câinii.

Am găsit în vestiar o pereche de adidaşi. Erau un pic mai mari, dar el a fost foarte bucuros.

- Domnu’doctor, eu vin mâine să fac curăţenie la dispensar.

- Nu copilaş. Mâine vei veni aici şi îţi voi aduce eu câteva cărţi de şcoală, un ghiozdan şi un penar. Asta pentru că îţi place şcoala.

Nu a spus nimic. A plecat de mână cu bunica, el cu lacrimi în ochi şi eu cu un mare nod în gât.

Câţi copii sunt ca el? Câţi copii cresc având din start un handicap? Câţi copii sunt condamnaţi la sărăcie? Pentru ei iese cineva în stradă? Sau, nah, să se descurce cu 45 de lei lunar. Atâta ură e în România de azi. Atâta nepăsare şi intoleranţă. Atâta nedreptate. Eu cred că până şi Iisus ar emigra din ţara asta.