Florin HAIDAMAC

Aud în fiecare an, de Paşte, exaltările astea cu lumina, cu să fim mai buni, cu să se pogoare în suflete nu ştiu ce pace şi multe alte citate din tot felul de înţelepţi. Pe care, bineînţeles, eu unul nu dau doi bani. E doar o altă faţă a prefăcătoriei. E doar o altă vrăjeală. Nu mă refer aici la cei cu adevărat pătrunși de credință. La cei care au înțeles cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu și îl aplică în fiecare clipă a vieții lor, fără a aștepta vreo răsplată. Și nici la cei care se căiesc sincer de păcatele de peste an. Mă refer la cei care, mulți, prea mulți, din păcate, doar se dau credincioşi. Și îşi fac o mie de cruci. Ei rezonează cu lumina, cică. Privesc spre cer şi oftează spunându-ți doct ce mare suferinţă a avut Iisus. Şi cum s-a sacrificat El pentru oameni. Din mare dragoste. Numai că din dragostea Lui, ei nu simt nimic. Ce-au înțeles din Paște e îmbuibarea şi parada pe la biserici. An de an.

Nu contează că în rest nu ţinem cont decât de noi şi de interesele noastre meschine. Nu contează că pe tot parcursul anului nu dăm doi bani pe cei aflaţi cu adevărat în suferinţă. Pe cei care cu adevărat ar avea nevoie de ajutorul nostru. La Paște și Crăciun ne dăm creştini şi cu frica lui Dumnezeu și-am rezolvat problema. După ce cumpărăm toată mâncarea din magazine, dăm buzna la biserici în noaptea de Înviere.

Am fost şi eu o dată. Curios să îmi observ semenii. În faţa mea era un domn. Îmbrăcat bine. Cu o lumânare în mână. Mi s-a părut evlavios aşa, cum privea el în depărtare. Încercând să pătrundă spiritul sărbătorilor. Când m-am apropiat mai tare mi-am dat seama că era rangă de beat. Dar se ţinea pe picioare, determinat să ia lumină. Chiar am fost foarte interesat să văd ce face.

Imediat după miezul nopţii a aprins lumânarea de la cineva. A spus de vreo două ori Hristos a înviat şi s-a retras demn. Cu gândul sigur la alt păhărel şi la o fripturică. Doar a trecut postul, nu? Să înceapă excesele.

Mă iau după el. Domnul iese din curtea bisericii. Merge un pic clătinat dar cu o mare grijă pentru lumina pe care o poartă. Face câţiva paşi şi o pală de vânt îi stinge lumânarea. Se opreşte. Priveşte atent în jur. Nu e problemă. Vin alţii. Ia de la ei. Nu are noroc. Lumânarea i se stinge din nou. Din nou face apel la bunătatea creştinilor. Situaţia se repetă de câteva ori. Lasă evlavia la o parte şi scapă câteva înjurături. Nu-l scap din ochi. 

Merg la câţiva paşi în spatele lui. Se opreşte. Se caută prin buzunare şi scoate o ţigară. Şi-o înfige între buze. Se scotoceşte după brichetă. Nu are. Scot şi eu pachetul şi-mi aprind următorul cui la sicriu. Se întoarce spre mine.

-          Nu vă supăraţi, îmi daţi un foc?

-          Sigur.

Îl servesc. Nu mă pot abţine.

-          Frumos la Înviere, nu?

-          Minunat. Dacă aş ajunge cu lumânarea asta acasă mai repede, bine ar fi. Că mi s-a stins de nu ştiu câte ori.

-          Deh, păcatele, zâmbesc eu.

Nu gustă umorul. Se îndepărtează. Plec şi eu, uitându-mă cum iar i se stinge lumina. Face un gest nervos. Se uită spre mine. Se apropie.

-          Îmi vindeţi bricheta? Că e singura cale să ajung naibii acasă cu focul ăsta aprins.