Tânjind după locul de baştină

Suceveanca Elena Ienache, deţinătoarea unui fond arhivistic de familie în care se află unul din cele trei exemplare în manuscris ale bucovineanului Ilie Dugan-Opaiţ, document după care s-a tipărit lucrarea „Date pentru monografia comunei Cireş-Opaiţeni”, are în aceste zile bucuria apariţiei unei lucrări mult mai ample intitulată „Familia Dugan din Cireş-Opaiţeni”, ediţie îngrijită de dr. Vasile I. Schipor, cercetător la Institutul „Bucovina” al Academiei Române.

„Ultimul Iordan la Cireş”

Elena Ienache (născută Popescu), refugiată din Cireş-Opaiţeni, judeţul Storojineţ, care, aşa cum mi-a mărturisit, tânjeşte mult după locul în care s-a născut, are în această carte voluminoasă (care poartă semnătura lui Ilie Dugan-Opaiţ, dar care are o serie de texte anexe revelatoare aparţinând unor oameni care au trăit momentul tragic al detrunchierii de ţară al nordului Bucovinei) un text revelator intitulat „Ultimul Iordan la Cireş”.

Copil la vremea aceea, Elena Ienache îşi aminteşte cum pe data de 6 ianuarie 1944 mama sa a îmbrăcat-o frumos, „ca de sărbătoare”, pentru a merge cu tot satul, aşa cum era obiceiul de Iordan, la apa Sireţelului, unde se pregătea crucea de gheaţă, iar preotul binecuvânta norodul.

„Spre locul acela - scrie ea - se îndreptau încet călăreţii îmbrăcaţi în sumane, având pe cap căciuli ornate cu beteală şi fire de busuioc, pe cai împodobiţi cu scoarţe. În locul respectiv îi aştepta norodul, femei şi bărbaţi în frumoase costume populare, sumănele sau cojoace, purtând în mâini căni sau urcioare din lut, împodobite cu busuioc şi pamblicuţe colorate sau tricolore”.

„Am lăsat în urmă amintiri dragi, munca şi truda părinţilor, plecând în necunoscut”

Toată atmosfera de sărbătoare s-a destrămat însă când preotul, cerându-le oamenilor să fie atenţi, le-a citit un comunicat venit de la Storojineţ prin care bărbaţii „care au ordin de chemare de culoare galbenă să se prezinte la Primărie, pentru a fi luaţi în evidenţă şi a pleca la război”.

„Femeile - scrie ea rememorând acele clipe - începură să plângă, iar bărbaţii îşi ştergeau lacrimile cu frunţile plecate”.

Nu peste mult timp, oamenii au fost nevoiţi să plece în refugiu. „Am părăsit satul nostru drag, locurile copilăriei mele, colţul nostru de rai, am lăsat în urmă amintiri dragi, munca şi truda părinţilor, plecând în necunoscut”.

Visul Elenei Ienache de a vedea tipărită monografia familiei Dugan din Cireş-Opaiţeni, lucrare care prezintă satul ei de baştină şi oamenii trăitori în el, este acum împlinit.

*

Am întrebat-o pe Elena Ienache dacă şi-a revăzut locul de baştină şi dacă a mai recunoscut acolo ceva din „anotimpul” copilăriei.

Mi-a spus că gospodăria frumoasă din Cireş (pe care tatăl ei, orb, ajutat de unul dintre copii, a reprodus-o într-o machetă) nu mai există.

A rămas însă ceva: ştiubeiul din grădina casei părinteşti, care ocroteşte izvorul cu apă rece, apă căreia nici acum nu i-a uitat gustul.