Henry Kellerman, “4 paşi către liniştea sufletului” - Editura Trei, 2008

Un căruţ numit dorinţă

La început a fost dorinţa. Asta o ştim de la Freud, bineînţeles. Apoi, au venit doctorii care ne-au scos-o din cap cu penseta, au disecat-o şi i-au găsit o utilitate medicală şi ştiinţifică. Cu cât trece timpul, iar lumea modernă ne îndeplineşte toate poftele, cu atât uităm mai repede componentele gândirii noastre profunde şi contradicţiile dintre voinţă şi putirinţă.

Henry Kellerman e un urmaş al psihanaliştilor de odinioară: clinician hârşit, pasionat de cazuistică. Exemplele lui sunt banale şi uimitoare în acelaşi timp. Pentru el, simptomele fobice sau nevrotice se reduc – toate – la un joc al cantităţilor care cuprind dorinţe, dezamăgiri, persoane apropiate şi incapacitatea de a duce ceva până la capăt. Citindu-i poveştile, îţi e greu să crezi că tabloul atâtor bizarerii e pictat de aceeaşi mână şi după aceleaşi reguli. Nu e uşor să accepţi, că un băieţel care adună sticle sub pat să aibă aceleaşi motive pentru nefericirea lui nevinovată cu obsedatul sexual care se adoră şi, în acelaşi timp, este copleşit de dorinţa de a-şi sugruma partenerele. Cartea lui Kellerman e o colecţie succintă de cazuri explicate. Şi, poate, aici stau farmecul şi slăbiciunile ei. Poveştile sunt nişte short stories precise, fără ezitări sau timpi morţi. Ceea ce, însă, mă pune pe gânduri e tocmai partea clinică. Explicaţiile oferite de doctor mă nemulţumesc profund. Am permanent impresia că realitatea stă, ironică şi diferită, în anticamera specialistului. Dar, pentru asta e nevoie să o citiţi cu atenţie.

Florin Iaru

 

Alexandre Jardin, « Fanfan » - Editura Humanitas, 2008

O altfel de poveste de dragoste

În Colecţia « Cartea de pe noptieră » a Editurii Humanitas s-a lansat de curând un roman deja celebru al scriitorului francez Alexandre Jardin: Fanfan, apărut pentru prima oară în 1990 şi ecranizat în 1993, cu Sophie Marceau în rolul principal. Traducerea din limba franceză este semnată de Cosmin Oros. Scris cu eleganţă şi graţie, volumul ne propune o poveste de dragoste mai puţin obişnuită - zice-se - în zilele noastre. Oricum, mai puţin trendy… Dar cu atât mai fermecătoare cu cît se situează mai „împotriva curentului”. Despre ce e vorba? Un tânăr iubeşte o femeie cu pasiune, dar nu i-o mărturiseşte. Mai mult: îi refuză, cu încăpăţânare, avansurile. O urmăreşte pas cu pas, fără ca ea să ştie. În tot acest timp, trăieşte lângă o alta. De ce? Pentru a nu cădea în rutină, pentru a nu deveni ca părinţii lui şi, mai ales, spre a prelungi cît mai mult posibil preludiul unei iubiri prea frumoase pentru a fi concretizate... Eroul ni-l evocă, într-un fel anume, pe Emil Codrescu din Adela lui G. Ibrăileanu. Acelaşi refuz idealist şi estet al finalizării pasiunii, al realizării ei, percepute ca trivializare. Aceeaşi artă a amânării, a sublimării „adolescente” ca ultimă expresie a rafinamentului erotic. O altfel de poveste de dragoste. Şi o carte care nu trebuie ratată.  

Paul CERNAT

 

Bernard Malamud, ”Tablourile lui Fidelman” - Editura Leda, 2008

Şase picturi şi un personaj

Există  cărţi pe care le începi şi le laşi pe noptieră. Altele, pe care le uiţi de cum ai terminat de  citit şi unele la care te întorci pentru că mai au ceva de spus. Aşa se întâmplă şi cu  ,,Tablourile lui Fidelman” (Leda, 2008) al lui Bernard Malamud: începi să citeşti  nu te mai poţi opri. Malamud te prinde, poveştile sunt antrenante şi bine croite, ţesute în mai multe straturi. Primul, este cel al aventurilor pline de umor  prin care trece Arthur Fidelman. Celelalte straturi le descoperi pe măsură ce lectura înaintează şi ţi se dezvăluie şi alte înţelesuri, alte legături. Personajul principal al romanului, Arthur Fidelman  este un om obişnuit, pus în situaţii  neobişnuite. Pictor ratat, pleacă din New York şi debarcă în Italia ca să scrie despre Giotto. De cum  debarcă încep aventurile: manuscrisul îi este furat, este urmărit şi persecutat de diverse personaje, iar el însuşi se transformă: este preot, hoţ, pictor, meşteşugar. Drumul pe care îl parcurge nu este poate tocmai cel pe care şi-l doreşte, dar  la sfârşit Fidelman îşi găseşte rădăcinile şi învaţă să trăiască. Un roman dens, ca viaţa însăşi. Bernard Malamud este unul dintre cei  mai importanţi prozatori americani postbelici, deşi a scris puţin în comparaţie cu contemporanii săi Saul Bellow sau Philip Roth  – opt romane şi 55 de povestiri. A primit Premiul Pulitzer şi National Book Award , iar acum există chiar un premiu care îi poartă numele.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Bibliofagia.

Comentarii