Mircea Radu IACOBAN

Isprava procurorului Horodniceanu n-ar mai trebui comentată câtă vreme Legea nr. 302/2004 precizează limpede ce se interzice unui procuror: „Constituie abatere disciplinară folosirea funcției pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților.” Sintagma „știi cine sunt eu?” utilizată în penibila discuție cu polițiștii este esențială și nu îngăduie comentarii: un apărător al legii încalcă legea și reglementările propriei profesii. Numai că, surprinzător, apar susținători ai lui Horodniceanu care, prin argumentația cel puțin ciudată pe care o propun, mai mult rău îi fac, demonstrând că nu-i vorba doar despre un incident minor, soldat cu reacții nepotrivite ale „făptuitorului”, ci, mult mai grav, de un fenomen profund nedemocratic pe cale să devină endemic: situarea unora sau altora mai presus de lege (a se vedea, între altele, cazul strigător la cer al tratării infracțiunii total dovedite comisă de madam primărița Clotilde). Nu zic, poate fi posibilă și o răbufnire de orgoliu a patrulei rutiere („cine-i, bă, ăsta care-și permite să depășească mașina Poliției?”) precum și utilizarea prea îngăduitoare a „prezumției de veridicitate” în cazul agentului constatator. Rămâne discutabilă și rapida postare a înregistrării pe net (mă întreb cum ar fi evoluat lucrurile dacă nu era făcută!), numai că orice speculație se poticnește de ritosul „știi cine sunt eu?”, absolut inacceptabil și deplin condamnabil oriunde în lumea civilizată. Profesorul universitar de drept Valerius M. Ciucă nu-i un oarecare: este conducător de doctorate și a fost, între altele, judecător la Tribunalul Uniunii Europene. De la o asemenea personalitate te-ai aștepta la o intervenție doctă, echilibrată, și în acord cu principiile democratice unanim valabile și insistent promovate chiar de Uniunea Europeană pe care a slujit-o ca judecător la înaltul Tribunal al U.E. Iar Domnia sa scrie negru pe alb: „Nu așa se poartă doi lucrători din sistemul polițienesc cu o personalitate. Să presupunem că acolo era un oficial guvernamental. I-ar fi cerut  cartea de identitate?” De ce să nu i-o ceară, domnule profesor de drept? Dacă ar fi fost vorba de un cunoscut avocat, de o mare personalitate din lumea științei, culturii, sportului, era cu putință, și-n cazul unui procuror nu? Suntem ori nu suntem egali cu toții în fața legii? Dacă dl. Horodniceanu este „un procuror extrem de valoros și punctum”, în situația dată era șofer și atât, obligat să respecte codul rutier, după cum la fel de obligați și îndreptățiți erau polițiștii să-l tragă pe dreapta dacă-și respectau profesia. Dar dl. Ciucă mai are întrebări: „Pe o personalitate ca aceasta, care a rezistat ca un erou al națiunii în fața asaltului penalilor, o expui pentru o cauză benignă? (...) Domeniul rutier este public, nu al polițiilor de orice fel și abuzurile nu pot fi permise dincolo de consecințe nedorite. Nimeni nu are dreptul să stea pe stradă pentru a vedea ce fac alții, aceasta este esența dreptului rutier”, „aceste practici comuniste nu le fac cinste celor ce simbolizează ordinea de drept.” Din câte știu și văd, patrule de poliție rutieră există și funcționează pretutindeni, și-n Europa, și peste oceane, datorită lor fiind protejați și procurorii „eroi naționali” și cetățenii de rând. Pentru a fi cu adevărat domeniu public, strada se cuvine apărată de bețivi, drogați, teribiliști ș.a.! Într-o societate ideală, poliție n-ar trebui să existe nicăieri, nu doar pe stradă, însă până atunci omenirea mai are ceva de așteptat. N-aș zice că mi-s prea dragi agenții rutieri, dar a le contesta utilitatea și îndreptățirea misiei este cel puțin prea devreme. Dl. Ciucă ne mai informează că traversează des Europa de la Bahlui la Atlantic: „O zi circul în România cu viteza melcului și culeg cel puțin o amendă. A doua zi europeană însumează un traseu cel puțin triplu și nu văd în drumul meu nici un agent de orice-ar fi” (poate și pentru că în lăudata Europă Domnia sa respectă legile rutiere, iar în România, nefiind considerat apt de exceptare, când le încalcă, mai este și sancționat). Ceea ce probabil nu s-ar întâmpla de-ar fi deplin îndreptățit, precum Dl. Horodniceanu, să pună întrebarea fatidică și a-toate izbăvitoare „știi cine sunt eu?”

P.S. Povestea cu cele patru „gloanțe letale” este de-a dreptul hazlie! Înțeleg că nu-i o temă prea la îndemâna știristelor tv, dar mă mir că un militar cu vechi state de serviciu precum Radu Tudor s-a lăsat antrenat într-o astfel de poveste numai bună de adormit copiii! Televizionistele au mai rostogolit o gogoașă: „erau cartușe goale.” Glontele n-are cum fi gol pentru simplul motiv că-i… plin din construcție, iar cartuș e una și glonte, cu totul alta. Ce tărăboi de pomană! Am și eu acasă câteva gloanțe și tuburi goale de cartuș ce erau încă fierbinți când le-am cules în 2011, spre amintire, dintr-o tranșee de la Nistru. Glontele este vârful inert de plumb al cartușului care, odată tras, inert rămâne. Pentru a fi letal are nevoie de un tub de cartuș, de o capsă, de încărcătură explozivă, de sertizare și, evident, de o armă, altfel nu poate îndeplini funcții letale decât pe post de supozitor uns cu cianură.