Mircea Radu IACOBAN

Povestea macabră cu stimulatoarele cardiace ar avea de înregistrat motivații, implicații și consecințe pare-se încă prea puțin luate în seamă. Mizeria umană pusă trist în evidență de cupiditatea fără margini a unor așa-ziși slujitori ai lui Hypocrate amintește de sonderkommando-urile din lagărele germane însărcinate cu smulgerea lucrărilor dentare de aur din gurile deținuților uciși. Am convingerea că dimensiunile afacerii cu „reciclarea” stimulatoarelor este mult mai vastă și că, deocamdată, „operațiunea specială” pe itinerariul Brașov-Neamț-Iași nu-i decât ceea ce se vede din ditamai aisbergul. Numai că dr. Tesloianu își împarte cumva vina cu sistemul românesc al asigurărilor de sănătate, principalul responsabil de faptul că cererea de dispozitive cardiace subvenționate copleșește oferta. Ocupăm neonorantul loc I în Europa în ce privește decesele cauzate de maladiile cardiovasculare, care, la noi, omoară dublu față de media europeană (44 la 100.000 de locuitori în UE, 109 în România). Teoretic, statul român asigură gratuit procurarea și montarea stimulatorului; practic, mai fiecare bolnav și-l cumpără singur. Justificarea este cea bine știută: nu-s destui bani – deși încă în 2015 a fost adoptat un program special care stabilea finanțarea dispozitivelor salvatoare. Și cum nu prea aveam practică în domeniu, am tras cu ochiul prin vecinătăți. Văzând că ungurii decontează 500 de dispozitive pe an, am copiat cifra și-atât. Numai că Ungaria avea la acea dată 9 milioane de locuitori și România aproape 20! Rezultatul: viața cardiacilor români de două ori puțin protejată de stat prin comparație cu vecinii maghiari! Și cum cererea a depășit continuu oferta, s-a instalat o adevărată psihoză a stimulatorului, urmată de apelarea la cea mai la îndemână soluție: recuperarea dispozitivului de la morți și reimplantarea la inocenții ce consideră că dețin în pieptul de aramă miraculoasă sculă electronică nouă! Cum aparatul nu oferă informații privind stagiul prestat în slujba unei inimi străine, pacientul poate primi un „device” ostenit, dacă nu chiar aflat către sfârșitul perioadei de funcționare! Până acum doi-trei ani, reimplantările la mâna a doua erau, în România, o practică acceptată, chiar dacă încă din 2017 UE a recomandat renunțarea la reutilizare – lăsând însă fiecare stat să decidă ori nu interdicția. În Germania, scenariul cu refolosirea funcționează și azi, numai că recuperarea aparatului se face oficial, sub autoritatea spitalului, și stimulatorul nu-i vândut a doua oară (pe sub mână, și în folosul medicului!). Dar chiar și faptul că potenta Germanie, cu un sistem atât de generos și performant de sănătate, îngăduie astfel de proceduri trădează cronica disproporție dintre necesarul de aparate și nevoile pieței. Urmare firească: prețurile au luat-o razna, așa că fiecare solicitant poate să mai spere la ceva ani de viață dacă-l ține și inima și… punga! Perspectivele sunt și mai încețoșate din cauza faptului că, alarmați de eventualitatea interzicerii totale a reimplantărilor, industriașii încep să producă variante simplificate, care ieftinesc device-ul, dar nu mai îngăduie refolosirea. Așa stând lucrurile, mai că-ți vine să-i acorzi o brumă de crezare avocatului ce susține că Tesloianu a făcut mari servicii nației salvând vieți. Da, de n-ar fi fost ocolite căile legale și încălcate avertizările inscripționate chiar pe aparate, ar fi lipsit decontările delictuoase, tratamentele preliminare dubioase, și procurarea stimulatoarelor s-ar fi petrecut cu acordul aparținătorilor decedatului (care le-au cumpărat cândva; n-o fi vorba acum pur și simplu despre însușirea neautorizată a unui bun străin?) iar refolosirea cu adevărat acceptată de primitor (consimțămintele adăugate cu pixul post-semnare sunt falsuri în acte publice). Și mai ales, dacă actul medical n-ar fi fost condiționat de eterna mită. La urma urmei, cazul Tesloianu și ai săi – că-i imposibil să fi acționat de unul singur! – n-ar fi existat dacă se asigura, potrivit normelor CNAS și prevederilor programului național special implementat, necesarul de stimulatoare și defibrilatoare. Până una-alta, sunt sigur că autorii de literatură horor și, mai ales cineaștii, nu vor rata un astfel de tentant și spectaculos subiect morbid. În România, dintre eventualii cititori ori spectatori urmând să lipsească în fiecare an alți 150.000 – noii decedați răpuși de afecțiunile cardiace, între care și cei care n-au putut beneficia de asigurarea spitalelor cu dispozitivele acum intens speculate și traficate. Iar în totala deslușire a macabrei povești înainte mult mai este!