Mircea Radu IACOBAN

Din faimosul  creuzet cultural al Fălticenilor s-a întrupat și Artur Gorovei, născut în februarie 1864, fost prefect al județului Suceava și primar în urbea natală. Folclorist și etnograf, membru al Academiei Române și vicepreședinte al „International Folklore Association din Chicago”, a publicat sumedenie de cărți, a colaborat la gazetele vremii și a întemeiat în 1892  una dintre cele mai cunoscute și apreciate reviste de folclor, „Șezătoarea” (a nu se confunda cu „Șezătoarea” lui Iosif   Vulcan, care a apărut la Oradea până în 1882). A fost un formidabil „vântură țară” – cam așa se și intitulează o carte recent apărută, ediție coordonată de harnicii cercetători ai istoriei culturale a Bucovinei, Liviu  Papuc și Olga Iordache: „Vânturând țara”. Trebuie să ai o anumită structură sufletească pentru a risca „de bună voie și nesilit de nimeni” drumeții hăbăuce prin cele mai felurite și mai ascunse cotloane ale țării pe vremea în care asfaltul era cu ciubote roșii și drumurile ca vai de ele, serviciile turistice inexistente, trenul încă nu  trecea Carpații Moldovei, automobilul, căruța, docarul, trăsura și, ca un accent de coloratură, pluta, reprezentând singurele eventualități la dispoziția călătorului de la începutul celuilalt veac. Va fi acționând, desigur, și un tăinuit morb al dorului de ducă, altfel greu de explicat lungile drumeții aparent aleatorii, trudnice și fără un țel anume – deși, în esență, mobilul rămâne descifrabil: prețuirea pentru români, românitate, România, exprimată întâi de toate printr-o sete de cunoaștere nemijlocită: vrea să-și întâlnească compatrioții care viețuiesc neștiuți, ascunși în satele și  orășelele Moldovei, spre a-i face cunoscuți lumii. Fiindcă ar merita-o.  Nu-i o iubire oarbă, potențată de exagerări naționaliste, ci dimpotrivă, ochiul lui atent și scrutător descoperă și semnalează cu egală și echilibrată râvnă spectrul întreg, poate chiar, uneori, cu exagerată exigență. Majoritatea notațiilor sale au fost publicate în săptămânalul ieșean „Lumea” și pentru a urmări itinerariile lui Gorovei, îți este de trebuință o hartă și markeri, fiindcă în multe locuri revine după decenii, altele-s dincolo de vremelnice fruntarii, după cum la unele ținte este nevoit, pe parcurs, să renunțe.  Cutreieră țara întreagă în vremuri în care, înainte de marea Unire, nu era chiar simplu pentru un român să circule cu carnetul de însemnări în mână, prin tot Ardealul dintr-un capăt în celălalt; începe omagiindu-și orașul natal, Fălticenii, poposește adesea în Basarabia, cutreieră Bucovina  aflată sub ascultare kesaro-crăiască, urcă spre Țara Dornelor, scrie despre „viața în Bistrița”, Cârlibaba, Suceava, Mălini, Dorohoi, Sighișoara, Brașov. Codlea, Țara Făgărașului, „cărbunele din Petroșani care murdărește conștiințele”, ajunge în Călărași, Gorj, Putna, la mare ș.m.a. Nu se sfiește să-și arate regretul pentru că în primii ani  după Marea Unire, la Suceava nu  se mai găsește „veritabilul jambon de Praga, cremvurștii de Lemberg și bere de Munchen”, dar nu asta îl întrista cu adevărat (de altfel, avea repede să se rezolve), ci faptul că s-a șubrezit respectul pentru autorități, ordine și disciplină („S-a stins farmecul falnicei Suceve! Era rânduială, se respectau legile…”). Acceptă cu mâhnire gesturile făcute pentru Basarabia („Bisericile din Moldova au fost despuiate de toate cărțile care nu mai serveau astăzi la slujbă și au fost trimise în Basarabia, pentru bisericile moldovenești înzestrate numai cu cărți rusești”, comentează isprăvile trupei de teatru din Rotopănești, alcătuită exclusiv din săteni și sătence, la inițiativa și cu sprijinul boierului Neculai Istrate, descrie „colțul fericit de țară” de la Broșteni (1900), unde „la crâșmă se vorbește franțuzește, se joacă biliard și se bea ceai la cafenea” (dar mai ales îl întristează că „localul Primăriei este infect; sub-prefectura, poșta, judecătoria, nu stau mai bine”), și mai ales starea locuitorilor: „Viața e grea prin meleagurile aceste. Exilații din Broșteni locuiesc în bordeie și anevoie se hrănesc.” Nu-i o exclusivitate locală: „Rădăuții este un oraș foarte murdar. Murdăria domnește pretutindeni: pe străzi, prin curți, prin magazii. Am intrat într-o cafenea unde se servește un fel de înghețată (…) aproape toate mesele sunt ocupate de funcționari care își petrec timpul jucând cărți și scuipând pe podele”. Evoluția (ori mai bine zis involuția) unor localități era greu  de bănuit atunci. Prisaca Dornei, veche stațiune balneară, „este un viitor orășel”, Băile Oglinzi sunt considerate „perla Moldovei”. Aș! Ceea ce izbutește Artur Gorovei în această culegere de texte publicate în presă în urmă cu  peste un veac este contribuția esențială la împlinirea unui tablou sociologic, economic, cultural, politic, religios (poposește frecvent la cele mai importante mănăstiri), comportamental, etnografic, al binecuvântatului spațiu mioritic aflat mai mult ca oricând sub vremi. O vede ca o îndatorire („E așa de dureros să constați că uitarea se întinde ca o negură peste amintirea unor oameni care au fost figuri marcante în viața unui oraș și a unui județ, numai cu jumătate de veac în urmă”) și o izbutește cu talent scriitoricesc (dialogurile, firești și  convingătoare, parcă-s ieșite de sub pana unui dramaturg!), cu bună cuviință și cu drag de țară.