Mircea Radu IACOBAN

Dacă te iei după comentariile din presa ieșeană, Alfred Bulai, universitar destul de cunoscut, prodecan, om politic ș.m.a., ar fi pur și simplu un sărit de pe fix. Mă simt obligat să-i iau apărarea: Dl. Bulai nu-i altceva decât un biet băgător de seamă ce încearcă insistent să se ia în seamă. Emite idei care, dacă nu-s tratate cu indiferență, unora li s-ar putea părea nerușinate, altora trăsnite, ilogice, idioate, imorale – și cam atât. La urma urmei, este dreptul lui, motiv pentru care n-aș zice că se cuvine executat cu atâta cruzime gazetărească. Daltoniștii văd doar în negru sau gri și roșul și verdele: le înțelegem suferința, le restricționăm dreptul de conducere auto, dar nici nu-i catalogăm printre asociali, nici nu le încredințăm rubrica de critică plastică. (N-o să credeți, dar așa ceva chiar s-a întâmplat: prin anii ’70, confratele C.S. a susținut multă vreme o astfel de rubrică la revista „Cronica”, până când, doritor să șofeze, a fost găsit cu daltonism la vizita medicală.) Aici, într-adevăr, ar fi de discutat, fiindcă ani în șir Alfred Bulai a fost șeful Agenției pentru strategii guvernamentale, taman cea însărcinată cu conturarea viitoarelor evoluții ale României, inclusiv în domeniul infrastructurii rutiere. Iar domnia sa, în siajul cugetării băsiste potrivit căreia țara n-are nevoie de autostrăzi, introduce o nuanțare într-o emisiune la Tv. DC news: ar fi necesare, dar nu și pentru Iași! Poate-i unul dintre motivele pentru care, în deceniile post-revoluționare, în România s-au construit 900 km de autostradă, dintre care în Moldova doar 16 km (de fapt, o ciosvârtă, centura ocolitoare a Bacăului)!! Iată chintesența cugetării lui Bulai: „Am pus căruța înaintea boilor” (nota mea: boii se înjugă la car, la căruță se înhamă caii). „Mai întâi trebuie să vrei să mergi la Iași. Abia apoi te gândești cum să ajungi la Iași. Noi pur și simplu vrem șosea până la Iași. După acea ne întrebăm ce facem la Iași. Autostrada a devenit obiectiv în sine. Oriunde în altă parte autostrada este doar un instrument. Este un mijloc ca eu să ajung undeva. Dar ne putem deplasa în multe feluri, uite, trenul este mai sigur. Mai greu de crezut că se ciocnesc trenurile așa cum se ciocnesc mașinile. Ar fi frumos ca românul să urle că vrea autostradă ca să meargă la Iași la o piesă la Teatrul Național de acolo. Dacă ar exista o presiune de acest gen, ar fi extraordinar. În afară de Sfânta Parascheva, singura care ne scoate pe ideea că avem nevoie să deplasăm populații mari în teritoriu, în rest presiunea este relativ mică.” Și în alt loc: „Nu ai ce face la Iași, și nici prin prejur.” Hidoasă și colonialistă viziune de viețuitor mărginit al Capitalei: motivația deplasării se ia în calcul doar pentru cei care ar veni către vechea Capitală a Moldovei (deși, zice fostul șef al strategiilor guvernamentale, n-ar prea avea de ce s-o facă!), nevoile viețuitorilor celui de al doilea oraș al țării nu contează. Așa cum, de altfel, s-a întâmplat și la case mai mari: autostrăzile americane au ocolit decenii în șir rezervațiile indienilor! Iașul ca Iașul, dar ce te faci cu orașele moldave care n-au nici Teatru Național, nici o Sfântă de calibrul Paraschevei prăznuită în urbe? Ca să nu mai vorbim de legătura (ombilicală s-ar cuveni s-o considerăm) cu Chișinăul și Basarabia via Iași? Sunt zeci de mii de studenți la Iași, adunați din toată Moldova, dar și din restul țării, de peste munți, de peste Prut și din toată lumea. Se prezumă că doar rămân în rezervație? Mii de suferinzi din nord-estul României se înghesuie zi de zi în spitalele universitare ieșene, iar bună parte din traseul fantomaticei autostrăzi 8 nici nu este deservit de calea ferată! Cum bine zice Alfred Bulai, accidentele auto sunt mult mai numeroase decât cele de tren: aproape nu-i zi lăsată de Domnul în care, din pricina aglomerației sufocante de mașini pe segmentul de șosea Tg. Frumos-Iași, să nu urle agresiv sirenele salvărilor. Păi tocmai de aceea trebuie autostradă! Autocarele cu mii de vizitatori ai muzeelor abia se strecoară prin traficul infernal, iar Iașul nu este doar un consumator de cultură, ci și un respectat producător: în veacul XXI trimitem cărțile, revistele, turneele instituțiilor de spectacole, cu trenul ca pe vremea lui Miluță Gheorghiu? Expediem antibioticele și celelalte produse ale industriei ieșene cu marfarul, care a ajuns să nu depășească viteza comercială a diligenței veacului XIX? Brașovul n-are Teatru Național, n-are sfântă, dar acolo e musai să se construiască o autostradă, ca să aibă bucureștenii, în frunte cu Președintele, cum merge la schi și la aer de munte! Dacă nu-i situat pe un Drum al mătăsii, cel mai mare oraș din Moldova, cu peste 400.000 de locuitori, nu merită autostradă, deși, se știe, marile rute comerciale au legat mai întâi orașele vremii, determinându-le după aceea dezvoltarea rapidă, într-un firesc raport simbiotic. Nu mă interesează viața personală a gânditorului Bulai, care a ajuns la al nu știu câtelea proces prin care îi refuză fiului cuvenita și legiuita pensie alimentară, dacă nu ar exprima aceeași hipertrofiere a propriului Eu: autostrada „Este un mijloc ca Eu să ajung undeva.” Ignoră complet că în acel „undeva” viețuiesc alte sute de mii de Eu, care, cu siguranță, au dreptul să călătorească și ei unde-i cheamă nevoile. Aș avea câteva sugestii să-i fac lui Alfred Bulai pentru a ajunge, cu sau fără autostradă, acolo unde-i este cu adevărat locul, dar mă abțin, fiindcă, nu-i așa, încerc să susțin dreptul fiecăruia la proprie opinie. De unde și dreptul nostru de a rămâne stupefiați în fața unor astfel de monumentale, ridicole, egocentrice și anti-românești trăsnăi universitare. Ce inspirat am fost atunci când, în urmă cu vreo 15 ani, am intitulat această rubrică „Să vezi și să nu crezi!”