Mircea Radu IACOBAN

Un prieten care văd că tot mai cotrobăiește prin Jurnalele mele îmi scrie că mi-am ratat profesia și că s-ar fi cuvenit mai degabă s-o încerc pe aceea de analist politic – desigur, e-o măgulitoare exagerare.  Motivul înălțării în rang: iată ce a găsit că scriam, parcă previzionar, la 13 martie 2015 („Jurnal”, vol. I, pag. 41), după ce analizam declarațiile „ideologilor” ruși Kozârev și Ruțkoi: „Rusia va apăra rușii din celelalte state ale CSI, iar dacă va fi necesar, va folosi în acest scop metode de forță, ceea ce și acum constituie temei doctrinar pentru Kremlinul lui Putin. Și-n războiul de la Nistru (n.m.: unde m-am aflat  în calitate de corespondent de front al ziarului „Românul”), Rusia a încercat să lase impresia că nu se implică direct (n.m: vezi acum formula adoptată la invadarea Ucrainei, „operațiune specială” și  nu declarație de  război), deși este limpede pentru oricine că tancurile și lansatoarele de rachete ce înarmează militanții pentru «Noua Rusie» n-au fost cumpărate... de pe internet.” (aluzie la înarmarea consistentă și tacită a transnistrenilor și a  rusofonilor din Donețk, Lugansk, Osetia, Crimeea ș.a.m.d.) Desigur, aș fi preferat ca evoluțiile de azi să nu-mi dea dreptate.

                                                               *

Marchizul Astolfe (?) de Custin, bun cunoscător al rușilor (o vreme a locuit la Petersburg) a știut să-i vadă emblematic și cu formidabilă limpezime încă acum 200 de ani! Câteva fragmente din însemnările lui Custin: „Imperiul Rus are disciplină de lagăr în loc de un sistem statal, este o stare de asediu, redusă la rangul de stare normală a societății. Acest imperiu în toată imensitatea lui nu este altceva decât o închisoare, a cărei cheie se află în mâinile împăratului; un astfel de stat trăiește numai prin victorii și cuceriri (...) În inima poporului rus se află o pasiune puternică și nestăpânită pentru cucerire. Rusia își vede în Europa prada, pe care mai devreme sau mai târziu o va primi în urma certurilor noastre; ea incită la anarhie, sperând să profite de descompunerea la care a contribuit, pentru că este în conformitate cu planurile ei. (...) În Rusia, singurele zgomote permise sunt strigătele de admirație, conversația înseamnă conspirație, gândul este răzvrătire. Supunerea rușilor – o virtute înnăscută și forțată. Istoria în Rusia face parte din proprietatea statului, este proprietatea morală a prințului moștenitor; se păstrează în beciurile palatului împreună cu comorile dinastiei imperiale, iar oamenilor li se arată doar ceea ce statul consideră necesar. Amintirea celor făcute ieri este proprietatea împăratului. Nu numai că despotismul rus nu pune preț pe idei și sentimente, ci rescrie și faptele, luptă împotriva evidentului și câștigă această luptă! A minți în această țară înseamnă a proteja societatea, dar a spune adevărul înseamnă lovitură de stat. Clerul ortodox rus a fost și va fi întotdeauna un fel de miliție, doar în uniforma sa diferită de trupele seculare ale împăratului. Preoții subordonați împăratului și episcopii săi constituie un regiment special. Armata rusă, care se remarcă prin excelentă disciplină, este formată, cu excepția câtorva unități alese, din oameni care sunt prezentați publicului în formă bună și ținuți pe pământul din spatele cazărmii. (...) Cine îmi va spune ce poate face o societate care nu se bazează pe demnitatea umană? Nu mă obosesc să repet: pentru a scoate rușii din neant, totul trebuie distrus și reconstruit. Dacă oamenii trăiesc în lanțuri, atunci sunt demni de o asemenea soartă; tirania este creată de națiunile înseși.” Incredibil, parcă marchizul le-a scris azi!

                                                               *

De când limba rusă și-a retras masiv efectivele sonore din spațiul mioritic și izvorul luminii s-a mutat mai către apus, asist la un adevărat spectacol al stâlcirii pronunției numelor proprii provenite din zona ex sovietică și în general din cea slavă: toate televiziunile, fără excepție, ne onorează cu bâjbâieli onomastice ale reporterilor și moderatorilor potrivite incult, după ureche. Dacă n-ai citit „Război și pace”, sigur că n-ai auzit de Natașa Rostova, dar barem ai văzut și auzit cum o strigau companionii pe  Katerine Hepburn în rolul contesei tostoiene din filmul distins cu atâtea premii internaționale – și n-ai mai avea mai ai de ce să eziți între Rostova și Rostova. În afară de consistența bagajului cultural s-ar mai cuveni să funcționeze și un oarecare instinct lingvistic, o capacitate de a asimila „din mers” informații directe și indirecte, dar când trimișii televiziunilor transmit de  la fața locului, adică din Harkov, pronunțând incorect Harkov, te întrebi dacă reporterii cu pricina au habar unde se află. Aud mereu despre Alexandrov, când numele corect al generalului, posibil urmaș al lui Putin (să nu fie mai rău!) este în realitate Alexandrov – iar alte exemple sunt nenumărate. Sigur că nu-i un capăt de lume, probabil exagerez din pricina formației mele de grămătic profesor pricinos de limba română, dar mi se pare corect, ca gest cultural elementar, să le respectăm tuturor și onomastica, și geografia.