Mircea Radu IACOBAN

S-a încheiat spectacolul fotbalului mare, a revenit cel mărunt, adică fotbalul nostru cel de toate zilele. Dar ce minune deplina seducție cu care un joc, la început joacă, a fermecat vârstele planetei! Toată copilăria mi-am dorit o minge! Bineînțeles, n-am căpătat-o. Nu se găseau pe toate drumurile. Pe atunci, n-aveam destule sape, ciocane și, mai ales, pâine. Imediat după război și după marea secetă, cine să-și mai bată capul cu astfel de vise ale celor de-o șchioapă? Pentru noi, culmea culmilor o reprezentau mingile rotunjite din crepul roților de tun. Ostenit de hârtoape, zdruncinat de forța surdă a reculului, scrijelit de schije, stropit de sânge și sudoare, crepul devea cu timpul blajin, pufos și cuminte. Îi rămânea însă inima grea-piatră, și, după patru-cinci șuturi, piciorul nu mai îndrăznea să lovească ghiuleaua săltăreață. De voie, de nevoie, ne specializaserăm într-un soi de șuturi împinse, laba piciorului fiind pe post de crosă – și vai de portarul ce cuteza să oprească meteorul de plumb! Posesorul unicei minuni de crep din cartierul sucevean Ițcani era năzuros și plin de hachițe. Ca să ne împrumute un ceas așa-zisa minge, trebuia să-i facem plocon un tub de mască de gaze, o mână de „lumânări” de trotil galben ca petala florii soarelui, un închizător de „zebeu”, ori cine știe ce altă drăcovenie cu miros de praf de pușcă. La școală,  năzurosul întârzia de trei ori pe săptămână, dar niciodată nu uita să se prezinte la fix atunci când se isprăvea ora fotbalului de pe maidan. Jocul abia avusese timp să se încingă, scorul era, ades, egal; simțeam că-l urâm de moarte pe alintatul proprietar al sferei de crep – cu atât mai mult cu cât mofturosul nici nu iubea fotbalul și nici nu catadixea vreodată să intre în joc. Începea atunci, sub tufele zdrențuite ale socului de pe pârâul ce despărțise cândva Bucovina de Austro-Ungaria, o cumplită tocmeală, încheiată, de regulă, cu re-închirierea mingii contra vreunei grenade dezamorsate, ori a unei rachete de semnalizare verde, cu trei „stele”. Cred că în șopronul năzurosului s-au adunat, cu vremea, materiale pentru cel mai fantastic muzeu al războiului și al copilăriei! Cine știe ce s-o mai fi ales din grămezile alea de fierărie posomorâtă... La o asemeneam tocmeală (ne oprise taman când trebuia bătut un „11 metri”), văzând că nu-i chip să-i intrăm în voie nici chiar oferindu-i jumătate din pachețele aduse de acasă (conțineau, invariabil, câte o felie de pâine neagră unsă cu untură), l-am cotonogit măr pe proprietarul mijlocului de destindere, i-am aruncat șapca în pârâu și geanta tocmai în vârful socului năpădit de spuma albă a tipsiilor înflorite. În semn de cruntă răzbunare, nefericitul proprietar a așezat mingea pe șina trenului. „Na!” Când roata locomotivei l-a atins, crepul a scrâșnit, s-a ghemuit, s-a încordat și a  țâșnit pușcă, mistuindu-se în neant. Iar noi am intrat în vârsta a doua a fotbalului de cartier: mingea de cârpă. Aceleași reguli, dar alte procedee „tehnice”. Mai știe cineva  cum arăta o „sferă” de cârpă și prin ce ingenioasă tehnologie ciorapul de damă devenea minge? Aveam noroc că mamele noastre nu purtau delicații ciorapi de mătase, ci din împletitură groasă și răbdătoare (de unde și  misterioasele dispariții nocturne de pe funia de rufe), oricum, numai după câteva minute, mingea se fleșcăia și se lungea ca un castravete, ajungând în cele din urmă informă și mai jalnică decât o mâță moartă. Când consideram că „obiectul” era prea de tot schimonosit, jocul se oprea. Desfăceam nodul ciorapului și mai îndesam din rezerva de cârpe aduse de acasă odată cu „echipamentul”, totul rezolvându-se fericit „din mers”. În amintirile celor de vârsta mea, și multișor după aceea, episodul „mingea de cârpă” n-a lipsit: s-au jucat cu ea, în tinerețe, și Papa Francisc, și Messi, și Ronaldo... Încearcă să revină în actualitate ca dispozitiv medical, dar nu mai are nici o șansă să însemne ceea ce a fost, fierbinte obiect al disputei adică, atunci când jocul era în primul rând joacă, sărăcia endemică și pasiunea... cât casa! (Am avut acces la prima minge adevărată târziu, la juniorii echipei „Spartak” a Abatorului din Burdujeni; la meci oficial câștigat primeam drept primă un salam, la meci nul, o tobă..). Întru aducere aminte a uitatei mingi de cârpă am înserat într-unul din filmele mele (comedia „Totul pentru fotbal”, regizată de Andrei Blaier) câteva secvențe sepia cu trupe de fotbaliști desculți disputându-și mingea de cârpă sub amenințarea jordiei gospodinelor îngrijate de repetată spargere a geamurilor. O lume care nu mai este.