Mircea Radu IACOBAN

A trecut ziua lui Eminescu; cu mască, fără mască, viața merge înainte și Justiția română continuă să ofere subiecte de contestare apăsată atât a temeiurilor în care-s aduse acuzele, cât și a corectitudinii unor soluții. Nimic nou sub soare! Câți români, prin veac, or fi trecut prin asta, dacă nici Eminescu n-a scăpat? (De menționat că formula oficială utilizată de procuror la interogatoriul de stabilire a identității „făptuitorului” prevedea întrebările obligatorii „cum te cheamă?”, „câți ani ai?” și… „carte știi?” I-o fi fost pusă și lui Eminescu?)

Dintre cele patru procese pe care istoria literară consideră că au fost intentate poetului (nici unul finalizat: primele trei nu s-au încheiat cu trimiterea în judecată, iar al patrulea, din 1889, avea ca obiect punerea poetului cu mintea răvăşită sub interdicţie şi instituirea unui tutore) un plus de interes prezintă cel referitor la „infracţiunea de sustragere cu intenţie” a unor cărţi şi piese de mobilier din inventarul Bibliotecii Universităţii ieşene – fie şi numai pentru faptul că oponentul lui Eminescu, Dimitrie Petrino, pare a întruchipa... pe invers tipul intelectualului bucovinean, creditat până atunci cu remarcabile virtuţi de caracter. Venit de curând în Iaşi (1875), Petrino a fost imediat îmbrăţişat cu căldură de junimişti, care vedeau în el un român oprimat, supus deznaţionalizării în imperiul kesaro-crăiesc, dar mai ales un promiţător reprezentant al poeziei tinere (Titu Maiorescu îl menţionează alături de Eminescu şi Samson Bodnărescu). N-aș crede că există vreun român în stare să citeze azi barem un vers din lăudata operă a lui Petrino, dar altfel se vedeau lucrurile în perioada în care toate se cuveneau luate de la capăt: chiar Alecsandri (Petrino se grăbise să-i dedice un poem) „a avut cuvinte binevoitoare pentru asigurarea existenţei materiale a poetului bucovinean”.

Zicala cu facerea de bine, ireproductibilă până la capăt, se potriveşte-mănuşă cazului Petrino. Numărându-se printre fondatorii traseismului în politica română, bucovineanul a trecut fără să clipească de sub aripa junimiştilor conservatori la inamicii lor liberali. Prima grijă: macularea lui Eminescu. Foarte atent la starea materială a scriitorului român, ministrul Maiorescu comite o semiilegalitate numindu-l pe Eminescu revizor şcolar şi pe D. Petrino bibliotecar în postul astfel devenit vacant. Amândoi n-aveau studii superioare terminate, cum prevedea legea, aşa că ministrul a trebuit să utilizeze formula mai puțin oficială „însărcinare” în loc de „numire”. Urmează denunţarea lui Eminescu, care „şi-a apropiat” câteva zeci de cărţi din inventarul Bibliotecii (de fapt, apropriat, adicăînsușit) dimpreună cu „un dulap boit galben cu geamuri, un dulap boit cenuşiu, două foteluri îmbrăcate cu piele verde şi muşama şi o masă de frasin în formă eliptică” (adicătelea, elipsoidală…).

Petrino acuza faptul că piesele de mobilier „se află fără justificare în locuinţa fostului bibliotecar” (de remarcat faptul că Eminescu le adusese înapoi încă înainte de începerea instrucţiei!). Ce-i cu dulapurile „boite” şi de ce le-o fi sfeterisit poetul? Numit revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, Eminescu n-avea nici un fel de sediu al Revizoratului, aşa că a fost nevoit să improvizeze unul în propria-i cămăruţă de la Trei Ierarhi. Este de închipuit câte chintale de hârţogărie necesită funcţionarea unei instituţii ca aceea a revizoratului pe două judeţe (state de funcţiuni, numiri, revocări, plângeri, programe analitice, manuale, rapoarte de inspecţie, legislaţie, corespondenţă cu ministerul, prefecturile, primăriile ş.a.m.d.). Revizorul trebuia să le îndosarieze şi să le depoziteze undeva la îndemână. Unde? De altfel, anchetând „cauza”, judecătorul de instrucţie a considerat că şi paguba, şi intenţia sunt inexistente, aşa că acest capăt de acuzare a fost respins.

În rubrica viitoare, despre ravagiile și mizeriile politicii: ministrul junimist P.P. Carp îl destituie pe D. Petrino, ministrul liberal Chițu îl reașază imediat la loc, pentru ca apoi să-l dea afară pe Eminescu din funcția de revizor școlar. Simplu și fără farafastâcuri: „se bătea depeșă” de la București, … și-atât. Vreme în care infamul proces (Eminescu îi spunea „pălărămia asta!”) își urmează cursul. Anticipez finalul finalurilor: la moartea lui Petrino, cel mai frumos și simțit necrolog avea să-l semneze un om cu adevărat de caracter: Eminescu.