Mircea Radu IACOBAN

Mă-ntreb de ce ne-o fi bucurând atât sosirea anului nou? Cinstit vorbind, temeiuri straşnice n-ar prea fi. N-o să-mi spuneţi că vă copleşeşte fericirea fiindcă aţi îmbătrânit cu-n an, nici că bilanţul sutelor de zile cu masca pe figură a fost formidabil, nici că aveţi siguranţa unor mari împliniri personale în anul ce-o să vină. Amintindu-ne o vorbă de duh atribuită lui Patrick Murray, „Astăzi e prima zi din cele care ţi-au mai rămas de trăit”, parcă-parcă s-ar cuveni să consacrăm momentului de răscruce-n calendare răgazul unei necesare meditaţii pe tema „sic transit”, abia apoi urmând cufundarea în „carpe diem”. Asta dacă nu vrem să recunoaștem faptul că 2020 ne-a adus și o enormă bucurie, profund egoistă: aceea că am scăpat cu zile. Eu, tu, el am trecut pe lângă răsuflarea virusului ori ea ne-a ocolit și s-a prelins îngăduitoare pe lângă masca noastră.  Putea să fie (era să utilizez sintagma obișnuită „la fel de bine”…) și mult mai rău: acum să sorbim oxigen cu porția la Reanimare ori, și mai trist, s-o fi cotit definitiv către necunoscutul celeilalte lumi.

Lozinca dilematică a lui Rică Venturiano („Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”) n-a cutezat nimeni s-o afișeze deschis, dar a stăruit adânc pitită în subconștientul nației, fie și circumstanțial modificată: „ce-o fi, o fi, că-i pandemie, dar să nu-i atingă pe ai mei!” Deocamdată, eu, tu, el, ai noștri am scăpat. Morții cu morții, viii cu viii (cinică și chiar nerușinată zicală!). Ce va fi mâine, nu se știe.

Se-nmulțesc vaccinurile, se diversifică virușii – continuă dansul? De ce ne-am bucura? Dar, mă-ntorc şi zic – de ce nu? Am mai scos-o încă un an la capăt. A sosit prima tranșă de vaccin. Copiii, nepoţii, strănepoţii au crescut. Nu s-au prea școlit, poate, cine știe, la anul… Cu toate restrângerile salariale, cu toate concedierile, insolvențele și falimentele, unii și-au rânduit și câte-un lucruşor nou prin casă ori prin ogradă. Pensiile încă mai există, tot e ceva (despre mărire, la Paștele cailor!), salariul minim se căznește să salte şi el, timid – urmând oricum să rămână repede în urma scumpirilor de tot felul.

Paradox: pandemie, economia pe butuci, șomajul în floare, nimeni n-are bani, dar ţara continuă să se umple de viloaie şi maşini de lux. Iar unde se zgândărește un pic, apare hoția, mai mult decât îngrijorător, apolitică și generalizată! Dincolo de ghirlandele luminoase şi de brazii împodobiţi cu dichis din centrul oraşelor, dincolo de spectaculosul focurilor de artificii, sosirea lui 2021 va îngădui mai multe îngrijorări decât speranțe. Covid-19 încă nu-i înfrânt. Datoriile externe cresc. Sărăcia nu se lasă dusă. Consumăm mai mult decât producem. Școliții, dar și pălmașii necalificați, continuă să evadeze către orizonturi mai prospere.

Agricultura a avut parte de un an bunicel pe alocuri, amărât în altele – cine să știe câtă ploaie mai dă Domnul și la anul? – dar rămâne resfirată, dezorganizată și foarte departe de  potențialul ei real. Sănătatea planetei continuă să se şubrezească, tot mai violent agresată de un homo sapiens ce-şi retează singur craca de sub picioare. Reprimarea marii corupţii, depășind  momentul festiv al caltaboșilor din 2007 și ajungând până la pseudo-prinți de carton, oferă surprize mai în fiecare dimineață și se pare că adevărate „tunuri” mai au de ieșit la iveală, maculând sfere ale invincibilității tradiționale.

Ei bine, cele înşirate mai sus, şi câte or mai fi, reprezintă tot atâtea provocări. Le-am mai înșirat și-n preajma altor revelioane. O clasă politică onestă şi le-ar putea trece într-un unic program prioritar, transpartinic, dezideologizat, cu adevărat național prin substanță și țel – dar, cel puțin deocamdată, sortit să  rămână fata morgana, câtă vreme energiile s-au consumat până acum în aiuristice lupte între așa-zise partide, persoane şi palate. Vechi metehne rămân, cicatrizarea rănilor durează. Președintele are, în sfârșit, Guvernul lui și Parlamentul lui, toate-s ale lui, nimic nu-l mai  poate împiedica să pornească decis la transformarea României barem într-un mărunțel scuar din coasta minunatei Grădini a Maicii Domnului. Dacă iarăși se va bate obsesiv pasul pe loc, ba și înapoi, nu mai are scuza „Pe! Se! De!”, nici inimiciția Parlamentului.

La treabă, deci! Horaţiu spunea că „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva”; dacă urâciosul 2020 ne-a copleșit amar cu urmările pandemiei, să nădăjduim că 2021 va izbuti să aducă măcar un pospai de bine și să se înscrie în fila istoriei recente ca un reper al așteptatei resurecţii româneşti. Să credem, deci, în virtuțile lui 2021, chiar dac-ar fi să-l credităm cu mai mult optimism decât poate fi îngăduit. La urma urmei, e-o generoasă investiţie rituală de nădejde necenzurată: au făcut-o veac de veac strămoşii, am făcut-o și noi, la sfârșitul de decembrie al  fiecărui an, or s-o facă şi urmaşii urmaşilor noştri.  

Dragi români (eu o spun din suflet!), la anul și la mai buni ani!