Mircea Radu IACOBAN

Cu patru zile în urmă s-au împlinit 130 de ani de la trecerea lui Eminescu la cele sfinte. Cifră rotundă. N-am identificat vreun gest din partea regimentului de televiziuni etern captive în năclăiala politicii româneşti! Poate întâmplător, poate nu, în colecţia ,,Eminesciana” a Editurii „Junimea” a apărut taman atunci o carte deloc oarecare şi, fără îndoială, demnă de tot interesul: este semnată de profesorul Doru Scărlătescu şi poartă titlul incitant ,,Eminescu şi ispitele eminescologiei”.

Autorul face parte din plutonul de eminescologi ieşeni care a dovedit de-a lungul anilor remarcabil echilibru, discernământ, respect față de omul Eminescu şi cinstită preţuire pentru opera poetului. Cartea, una dintre cele mai serioase şi mai avizate din domeniu, merită o cronică aşezată şi minuţioasă, ceea ce n-avem cum izbuti într-o rubrică de cotidian; probabil, voi reveni într-o publicaţie literară. Acum şi aici, odată cu semnalarea merituoasei apariţii, încerc să subliniez elementul de-a dreptul senzaţional identificat de cercetătorul ieşean după parcurgerea unei impresionante bibliografii şi a suculentei recolte ce-o oferă presa de toate orientările şi calibrele. Resfirate ici-colo, apărute la date şi-n locuri diferite, exagerările encomiastice treceau mai mult sau mai puţin neobservate datorită instaurării unei anume obişnuinţe a tratării imaginii poetului la modul total dezechilibrat, până-n pragul ridicolului.

Puse acum în rând una după cealaltă, pur şi simplu năucesc: românii par că-s pe cale să-şi isprăvească adjectivele, invocaţiile, exclamaţiile, ajungând la un autentic zenit bont al preaslăvirii metaforice delirante! Fără îndoială, totul pornind din cele mai bune intenţii – dar asta-i altceva. Am ripostat, cât, unde şi cum mi-a stat în putinţă, la tentativele de „revizuire” oarbă şi incultă ce încercau să ne înfăţişeze un Eminescu inactual, lipsit de orice interes în contemporaneitate, autor al unei poezii care... nu spune nimic ş.a.m.d. Dar iată că s-a ajuns foarte departe în cealaltă extremă, poetul devenind „un fel de Cârmaci al literaturii române, Cel mai iubit fiu al poeziei, Secretar general al metaforei şi Comandant suprem al forţelor ritmate”.

Doru Scărlătescu înşiră sumedenie de apelative de identificare exaltată – Luceafăr, Nepieritor Luceafăr, Luceafăr auros, Sublim Luceafăr, Luceafăr cu cer cu tot, Luceafăr al patriei nemuritoare etc., etc., etc., apelative cosmologice – Stea de geniu, Marea Stea, Polară stea, Astrul purităţii, Cometa Eminescu, Planetă luminoasă etc., etc., etc., însemne ale sacralităţii – Dumnezeul Român, Tânăr Demiurg, Hristosul Naţiei Române, Mirele Sacru, Preacuvântătorul, Preot sfinţit la masa suferinţei, Un Sfânt la masă cu Iisus, Arhanghel al visării etc., etc., etc., etichetări monarhice – Împărat de cântec, Împăratul Cugetului Nostru, Voievod în cuvânt, Poet–împărat, Monarh al Cugetării etc., etc., etc., personificări bombastice – Munte, Stâncă de Câmpie, Perlă, Mărgăritar, Sfânt dor, Zbor albastru, Oră etalon etc., etc., etc., delirul encomiastic şiroind în carte pe pagini întregi. „Cumulate abundent, ele îşi pierd individualitatea şi se depun pe solul operei scriitorului ca o cenuşă încinsă, de sub care nu mai creşte iarbă proaspătă”.

Şi asta încă nu-i nimic: aflăm că nu Einstein, ci Eminescu, precursor vizionar, a descoperit teoria relativităţii, ignorarea întâietății scandalizându-l pe dl Funar: „ştiți că Eminescu este cel mai mare fizician al lumii? În fizică, Eminescu s-a ocupat de Teoria relativității şi a scris primul pe planeta Pământ formula de calcul a vitezei luminii: v=mc2. A apărut apoi plagiatorul ăla, escrocul de Einstein...”. Ferventului gânditor clujean i-a fost furnizată informația de către „un profesor din Azuga” (!). Nu-i de-ajuns: utilizând termenul „quant”... poetul descoperise misterul cuantic! Ce Niels Bohr, ce Max Planck, fondatorul mecanicii cuantice nu-i altul decât Eminescu (de fapt... poetul prescurta „quant” cu sensul de „cantitate” (quantitativ / calitativ)!

Dacă un şofer porneşte de aici până dincolo, fără îndoială că nu se opreşte dinaintea fiecărui pod spre a-i controla rezistența ce îngăduie trecerea. Itinerarii sigure se cuvine să ne ofere şi literatura: parcursul eminescian rămâne, de departe, cel mai sigur din întreaga literatură română. N-au de ce să-l şubrezească „recitirile” bine intenționate, şi cu atât mai puțin contestările unor scandalagii de duzină, care nu pot afecta esența operei, ci numai receptarea ei la un moment dat. La fel de regretabile arătându-se şi penibilele exagerări divinatorii: este modus in rebus.