Mircea Radu IACOBAN

Îi mai aud din când în când pe unii dintr-ai noştri „tineri" cât s-au luptat ei cu cenzura – mă grăbesc să fac precizarea că onor Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor nu discuta niciodată cu autorii! Cenzorul mititel (de regulă, cenzoriţă, fiindcă partea femeiască e mai aplicată către desluşirea unor înţelesuri abil disimulate) făcea un semn discret cu creionul pe marginea textului şi atrăgea atenţia cenzorului (mai) şef, care, la rându-i, chema la discuţie directorul editurii. Vel-cenzorul venea la convorbire înarmat cu o radieră, iar directorul, cu un Distonocalm. Prezenţa radierei comporta belşug de semnificaţii. Mai întâi, sugera posibilitatea dialogului: dacă editura (în numele autorului) ar avea dreptate şi-şi susţinea convingător punctul de vedere, cenzura ar fi dispusă la concesii. Apoi, aceeaşi banală radieră implementa (altă rimă n-am avut) ideea că şeful este mai luminat decât încuiatul de subaltern ce a înnegrit prea sârguincios filele întru evidenţierea vigilenţei dumisale (poliţistul rău şi poliţistul bun). Şi cum, până la sfârşit (adică, după efectuarea tăieturilor şi modificărilor) toate urmele de creion erau şterse, radiera desfiinţa ultima legătură dintre DGPT şi manuscris: cenzura n-a tăiat, cenzura n-a modificat, intervenţiile în text au fost convenite între editură şi autor, prin bună înţelegere şi acceptată colaborare!! Fiindcă, într-adevăr, cenzura nu tăia, nu modifica, mânuţa autorului le făcea pe toate – cu pixul împrumutat de la directorul totdeauna convins că-s meritate niscaiva concesii pentru salvarea unei cărţi. Şi, într-adevăr, unele erau chiar mărunţişuri – oricum, profund regretabile ca idee a intervenţiei străine în textul altuia – dar neesenţiale în fond. Conduita scriitorului în acel moment de cumpănă ce hotăra apariţia cărţii diferea net de la caz la caz. Unii, dornici să apropie momentul întâlnirii cu geamlâcul casieriei lui Bătrâneanu (la Fondul literar) tăiau cu ochii închişi – cum, necum, să apară cartea! Alţii, mai scrupuloşi, se străduiau să afle portiţe şi sinonime, înlocuiau, vag, „înger" cu „fâlfâire" şi „Dumnezeu" cu „eternitate", încercând să păstreze cât de cât sugestia iniţială. În fine, cea a treia categorie, a luptătorilor, nu era dispusă la nici o concesie; autorii trimeteau memorii, solicitau audienţe - într-un cuvânt, se băteau pentru scrisul lor şi, câteodată (rar) izbuteau să iasă la liman cu textul intact. Un rol extrem de important revenea conjuncturii (inclusiv internaţionale): ce era posibil azi, devenea prohibit mâine, apoi iarăşi o anumită deschidere, repede obturată - şi tot aşa, într-o desfăşurare sinusoidală, cu tendinţa generală (mai ales în ultimii ani ai „epocii de aur”) de aplatizare a buclei superioare până la coborârea ei sub abscisă. Cenzura opera cu mai multe categorii de rigori. Unele, în felul lor, de înţeles: dacă industria copia cine ştie ce patent străin, păreau (atunci) oarecum justificate eforturile de obscurizare a furtului – măcar se putea bănui care-i raţiunea interzicerii referirilor la instalaţia WPX-106.  A doua categorie de interdicţii, total tâmpă, se referea pur şi simplu la cuvinte şi-atât. Lista de vorbe hingherite (mai ales în poezie) începea cu Dumnezeu, continua cu biserică, înger, duh, sfânt şi tot aşa înainte. Cenzura era preocupată şi de moralitatea scriiturii, semnalând cu promptitudine tot ceea ce-i părea... indecent. Din experienţa proprie: am împrumutat, pentru un personaj, numele unui pădurar din lunca Prutului: Ciofu T. Vasile. Mi s-a cerut, fără explicaţii, să-l re-botez. Mi-am zis că-i vreo interzisă potrivire onomastică: l-o fi chemat astfel pe cine ştie ce cap legionar, transfug, disident. Când colo, ce era? La o pronunţie rapidă (nume + iniţială + pronume) apăreau inacceptabile conotaţii... porno!  Ca să vezi! Şi aşa, Ciofu T. Vasile (trăieşte şi astăzi, bine mersi, fără să ştie că a oripilat, cu numele-i, cenzura...) a devenit, în piesă, Ciofu C. Vasile... Dar astea rămân glumiţe. Marile interziceri, modificările de substanţă, reprezentau hotărâri politice şi le lua, în primă instanţă, Consiliul Culturii (vezi epopeea "Caloianul" în memoriile lui Sântimbreanu); după aceea, şi mai sus. În faţa secretarului CC, cenzura nu era mai mult decât un biet fluture pe lampă... Oricum, apariţia unei cărţi echivala cu o bătălie. Câteodată, rar, cu învingători.