Mircea Radu IACOBAN

Ciudat: în peisajul politic românesc continuă să aibă acces privilegiat la posturile de radio şi la televiziuni personaje extrem de vocale, care, de fapt, ar trebui să tacă mormânt. Şi tocmai ele dau lecţii de moralitate, note la comportament, sfaturi, reiterează acuze, de parcă-s mai inocenţi decât Maica Tereza! Geaba vine CNSAS cu noi dovezi (nici nu mai era nevoie!), „intimatul” usturoi n-a mâncat, gura nu-i miroase! Nu numai la noi, ci şi în toate ţările din fostul „lagăr socialist”, ultimii ani ai secolului XX au fost plini de surprize, dovedindu-se colaboratori ai organelor de represiune cine te aşteptai mai puţin – după cum s-a întâmplat şi pe dos, mulţi răsbănuiţi, literalmente lapidaţi de maşinăria mass-media, s-au arătat a fi nevinovaţi şi ţinte cât se poate de false.

Sigur că tot şi toate se cuvin cercetate cu grijă, răbdare şi înţelegere, fiindcă adeseori „reevaluările” şi reîncălzirea ciorbei, mai ales în bucătăria electorală, pot ascunde manevre de culise şi nebănuite idiosincrazii tribale – însă de văzut, de fiecare dată, ce „i-a mânat pe ei în luptă”. Au crezut sincer în ceea ce făceau atunci? Cred în ceea ce fac acum? De-o parte avem convingeri ferme, credinţe şi ideologii susţinute bărbăteşte, până la capăt; de cealaltă, fie cedări în urma unor constrângeri, fie pactizare pentru obţinerea de oarece avantaje, fie simplă voluptate a delaţiunii în sine.

Înainte de a se sinucide, în 1946, Drieu de la Rochelle scria (în „Jurnal”, apărut în traducere şi la noi): „Da, eram, sunt, cu adevărat fascist. Am crezut într-un vis, aşa cum i se cade unui intelectual, şi rămân credincios acestui vis.” Se poate stabili vreo similitudine reală cu cazul – să zicem – Caraion? Antifascist şi anticomunist până-n ultima fibră, Caraion a făcut servicii Securităţii din motive care n-au nici o legătură cu adevăratele sale convingeri intime. Scriitorul norvegian Knut Hamsun l-a vizitat pe Hitler (1943) spre a-i mărturisi aprobare şi susţinere pentru invadarea ţării sale de trupele Wehrmacht-ului. Mai mult: i-a dăruit lui Goebbels medalia Nobelului primit în 1920 (gestul a stârnit oroare în Norvegia şi, pe adresa din Nørholm a prozatorului, concetăţenii i-au trimis, cu dispreţ, cărţile înapoi într-un asemenea şuvoi încât a fost nevoie să se înfiinţeze un serviciu special la poşta din localitate).

Ezra Pound şi-a continuat emisiunile radio profasciste în tot timpul celui de al II-lea Război Mondial şi a condamnat vehement participarea SUA. Céline, autorul unor pamflete violente împotriva evreilor, s-a refugiat în Germania taman în 1944! Marele Heidegger s-a înscris în Partidul Naţional Socialist imediat după venirea lui Hitler la putere. Günter Grass a fost membru (voluntar!) al Waffen SS încă de la 17 ani. Francezul Brasillach scria laudativ despre Wehrmachtul ce-i cotropise patria. Nu discut aici legitimitatea poziţiilor, ci evidenţa rezultării lor din convingeri politice ferme (de altfel, danezii nu l-au extrădat pe Céline tocmai prin refuzul condamnării „delictului de opinie”).

Aceea a fost credinţa lor: strâmbă, reprobabilă, poate odioasă chiar, dar asumată deplin, până la capăt. Consecinţele? De-a dreptul ciudate. Unii împuşcaţi, alţii, premiaţi. La Rochelle s-a sinucis, Brasillach a fost executat, în ciuda cererii de comutare a pedepsei semnată, între alţii, de Válery, Camus, Claudel, Mauriac, Cocteau, Honegger, Anouilh. Se pare că nu numai Stalin a recurs la represiunea psihiatrică, ci şi medicina lumii libere. Ezra Pound a fost declarat nebun şi închis la ospiciul St. Elisabeth din Washington. Knut Hamsun, la fel: opiniile şi conduita i-au fost oficial considerate ca rezultând dintr-un… handicap mintal! Alţii (Günter Grass, Ezra Pound) au avut parte, în mod egal, şi de contestare şi de recunoaştere idolatră, pe măsură ce timpul ştergea contururile şi accentele trecutului.

A existat, însă, o altă consecinţă, deloc minoră. Cei ce au apucat să ia Nobelul, au rămas cu el. Competitorii îndreptăţiţi care urmau la rând (Céline, Brasillach, La Rochelle) au fost şterşi iremediabil de pe lista marilor laureaţi; li s-a lăsat doar accesul la premii de mai mică importanţă. Iar Nobelul pentru literatură a fost acordat – cui credeţi? – unui învingător… pe teatrele războiului, care n-a scris în viaţa lui decât anecdote şi discursuri: Winston Churchill (1953). Istoria, inclusiv cea literară, o fac învingătorii!