Mircea Radu IACOBAN

Suntem în pragul unui centenar care mă tem că va trece neobservat. Este vorba despre o comemorare, în iunie împlinindu-se 100 de ani de la moartea celui ce a rostit celebra propoziție „nu sunt germanofil ci rusofob!”: junimistul P.P. Carp, fost în două rânduri prim-ministru al României, fost ambasador (pe atunci se uzita termenul „agent diplomatic”) la Viena, Roma, Paris, Petersburg, Berlin, ministru de finanțe, al cultelor, la externe, la domenii. Prin anii ′70, având anumite responsabilități în zona natală a lui Carp, Țibănești-Iași, am aflat cu surprindere mausoleul din parcul dendrologic al conacului într-un hal făr-de hal: ferestrele sparte, elemente decorative furate, loc de joacă pentru copii, ba chiar și toaletă publică. Mausoleul fusese ridicat, în stil neo-gotic, după planurile lui Gustave Eiffel (!) și ocrotea locul de veci al politicianului conservator, dimpreună cu mormintele strămoșilor. Într-o primă etapă, s-au decis și efectuat imediat reparațiile cele mai urgente la mausoleu. Conacul  (fusese spital în timpul primului  război mondial), naționalizat în 1949, a ajuns ba sediu al CAP, ba școală profesională și atelier de feronerie, ba casă a pionierilor – toate aceste destinații total nepotrivite contribuind la continua deteriorare a clădirii – chiar dacă, teoretic, ar fi fost ocrotită prin prezența ei în lista monumentelor istorice. Nici acum starea conacului nu-i cu mult mai bună; când a fost retrocedat, în 2005, n-avea nici uși, nici festre, nici sobe... „Ordinul arhitecților”, moștenitorii, dimpreună cu organizații neguvernamentale din România și Franța și cu Primăria din Țibănești sunt acum implicate într-un proiect de refacere a imobilului construit în secolul XIX. De urmărit rezultatele inițiativei. Nu  întâmplător am evocat aici soarta conacului, care a supraviețuit sub semnul apăsător al unei bănuite dizgrații oficiale  nesemnalate  și în cazul altor obiective similare. Motivația pare a avea o conotație... ideologică, lui P.P. Carp, unul dintre fondatorii „Junimii” și dintre cei mai remarcabili politicieni români reproșându-i-se din 1916 încoace „reacționarismul”, germanofilia „nepatriotică” în perspectiva aderării noastre la Antantă, ba chiar și declarația că se socotește „un evoluționar, nu un revoluționar”. Duiliu Zamfirescu îl evocă în cu totul altă lumină, ca și Gh. Panu, Iacob Negruzzi și alții – între care, la fel de generos în aprecieri, Eminescu. O carte excelentă publicată recent de Ioan Adam ca gest editorial dedicat Centenarului Marii Uniri („Panteon regăsit – o galerie ilustrată a oamenilor politici români”) aduce deslușirile, nuanțările și  precizările necesare totalei reviziuiri a atitudinii față de amintirea lui  P.P. Carp. Cartea a apărut la Târgoviște și nu prea cred că are asigurată larga difuzare ce-o merită. Chiar ca într-un Panteon portretistic sunt rânduite remarcabile figuri ale istoriei românilor, evocate fără „ira et studio”, și, ceea ce se cuvine cu precădere salutat, însoțite de texte esențiale din care mulți au citat și foarte puțini au avut cum să le parcurgă în întregime. Mărturisesc: nu  odată am făcut referiri la „Cuvântul pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileană” rostit de Kogălniceanu în 1843, dar pentru întâia oară am putut să-l parcurg în prețioasa sa integralitate. La fel cu unele scrieri esențiale, dar foarte greu de găsit, datorate lui Bolintineanu, I.C. Brătianu (ce actualitate are discursul „Asupra aducerii unor colonii străine”, rostit în ședința Adunării Legislative din ianuarie 1861!), Marghiloman, Delavrancea, Iorga, Maniu, I.G. Duca, I. Mihalache ș.a. Între altele, este reprodus un discurs... anti-corupție (acum 100 de ani!)  al conservatorului P.P. Carp țintind cu dus-întors către liberalii din partidul Brătienilor („afacerea tramvaielor”). Se relevă aici virtuțile de polemist ale junimistului de la Țibănești, dar și deplina rectitudine morală ce i-a caracterizat întreaga existență. Și în acea vreme imaginea țării noastre era „caricată” în presa străină, drept pentru care P.P. Carp exclamă: „Am încredere în poporul meu, am o absolută încredere (...) Suntem un popor tânăr și sunt convins că apucăturile cele rele în această țară nu sunt vicii inerente naturii noastre, nu sunt decât rele deprinderi, și că este suficient ca, ori împrejurări externe, ori  o mână internă să vie să arate că suntem mai buni decât ne crede lumea și mai buni decât vă dați seama!” Să notăm și o premoniție tulburătoare: „Biruința noastră alături  de Rusia este pierderea noastră”. Ceea ce mereu s-a întâmplat și totdeauna o să se întâmple. De reținut, tot ca premoniție, și fraza „Odată ce am intrat în concertul european, în vârtejul de cultură modernă, ori avem să ne punem cât de iute la nivelul acestei culturi, ori avem să dispărem.” Pentru orice român, lectura cărții lui  Ion Adam se convertește într-un real act de patriotism și într-un semn că nu ne-au copleșit și anihilat de tot interesul sumedenia de cancanuri, volte și piruete politicești, unele de-a dreptul scârbavnice...