Mircea Radu IACOBAN

Al treilea şi ultimul episod din „Marea traversare”: Harry Jakob în Canada. Țara cât un continent numără azi o populaţie de 38 de milioane, faţă de aproximativ 8 milioane în anii de vârf ai imigraţiei (1910-1920). Pe atunci, mai puţin de doi locuitori pe kilometrul pătrat! Cu excepţia coridorului sudic vest-est, o adevărată pustietate! Dacă statul american accepta imigranţi, cel canadian chiar şi-i dorea: trimisese „agenţi de emigrare” în toată Europa, inclusiv în Bucovina, care le vorbeau convingător băştinaşilor despre avantajele stabilirii peste ocean. Înlesnirile realmente existau, cea mai importantă fiind împroprietărirea cu 40 de hectare, devenită efectivă şi însoţită de acordarea automată a cetăţeniei după trei ani de rămânere în zonă. Linia ferată vest-est (Montreal-Toronto-Vancouver) fusese terminată încă în 1885, dar cu multe sectoare date în funcţiune provizoriu şi cu lungi trasee ce trebuiau corectate. Unii dintre nou-veniţii bucovineni, între care şi bunicul, au avut norocul „să prindă” decizia de stabilire de-a lungul magistralei Atlantic-Pacific, cu importante lucrări de construcţie în derulare. Deci, un loc de muncă sigur chiar de la bun început. Imigranţii nu plăteau nici o taxă sau dare. Și totuşi, tabloul nu era chiar aşa de rozaliu: „Pământul nu era terenul arabil la care se aşteptau ei, ci, adesea, ori pădure, ori desiş în care nu mai călcase picior de om. În loc de plug, mai adesea toporul era prima unealtă de care avea nevoie imigrantul (...) Și vecinii lui erau în aceeaşi situaţie: nici casă, nici loc de grădină, departe de sate sau de oraşe de unde să-şi procure cele necesare, lipsit de capital şi de unelte, însă proprietar al 80 de pogoane! Cu greu îşi poate închipui cineva azi energia desfăşurată de aceşti colonişti, cari au fost nevoiţi să-şi ridice gospodăriile lor chiar de la proverbiala sapă de lemn” (p. 69-70). Haralambie Iacoban oarecum se calificase la turnătoria din Detroit, învăţase binişor engleza, era în deplinătatea puterilor fizice, avea şi experienţa unor începuturi trudnice, iar Compania şi-a sprijinit angajaţii deschizând cantine-magazine ce dădeau şi felurite mărfuri pe credit. Până la urmă, după cum rezulta din scrisori, a izbutit! Dar „Norocul nu a fost deopotrivă de darnic cu toţi imigranţii români. Mulţi au ajuns prea târziu şi cei care au fost siliţi să accepte locuri cu distanţe mai mari de calea ferată progresează mult mai încet, fiind aproape izolaţi de restul lumii” (p.72). Cum-necum, „Harry” s-a numărat printre cei care „au rezistat cu îndârjire primilor 4-5 ani de lipsuri şi muncă istovitoare, şi-au desţelenit proprietatea «homestead», şi-au clădit magazii, o locuinţă mai acceptabilă, şi-au cumpărat vite de muncă”. Mai multe nu prea ştiu despre bunicul meu şi-s obligat să mi le imaginez. O chestiune asupra căreia a păstrat discreţie totală în epistolele sale a fost aceea a vieţii intime. Era ditamai bucovinean în putere, făcuse o casă de copii la Comăneşti, greu de crezut că vânjosul „Harry” s-a privat de companie feminină în cei 49 de ani petrecuţi peste ocean, mai ales că, după scurta revenire în (acum) România, soaţa de la Comăneşti îi murise de cancer. Statisticile din cartea „Românii în America” arată că, de regulă, după circa 10 ani, mai mulţi sunt imigranţii care se întorc acasă, cu bruma de avere adunată, decât cei care rămân să-şi sfârşească zilele pe continentul american – mai ales bucovinenii, care, după 1918, puteau reveni într-o ţară de astă dată românească. Poate şi Harry ar fi avut cândva de gând, dar, după 1944, îl speria „lagărul socialist”, poate îşi refăcuse definitiv viaţa, întemeindu-şi o nouă familie în Canada, altfel cum şi de ce s-ar fi stabilit în capitala Quebec-ului, unde, în 1959, şi-a sfârşit zilele? Greu de crezut că n-a avut copii şi peste ocean, câtă vreme a făcut 11 la Comăneşti! Cât am stat, în 2002, la Toronto şi la Montreal, serile cercetam diferite cărţi de telefoane orăşeneşti şi ale provinciilor, căutând Iacobani pe care să-i întreb dacă nu cumva au vreo legătură cu înaintaşul Haralambie. Am găsit vreo şase doar în provincia Ontario, cu toţii ştiutori şi de franceză (de română, nici vorbă). La telefon, nu s-au arătat foarte amabili. Mi s-a explicat mai târziu: potrivit legii, un bănuit pretendent la intruziune în genealogia vreunei familii canadiene complică orice demers succesoral şi, în general, de afaceri, drept pentru care astfel de noutăţi nu prea bucură pe nimeni. Oricum, din discuţii n-a rezultat posibilitatea vreunei înrudiri cu Haralambie Iacoban, aşa că am încercat să caut la „Jakob”. Imposibil: mii de Jakobi figurează în cărţile de telefon canadiene... Aşa că singura urmă ce am aflat-o a fost crucea ruginită din cimitirul de la Montreal. Pe care nu se mai putea desluşi nici numele de împrumut Harry Jakob...