Mircea Radu IACOBAN

Vacanţele s-au isprăvit; adunaţi pe la casele noastre, istorisim poveşti de pe unde am fost. Pe vremuri, aduceam noutăţi de la Sângeorz Băi, acum, din Singapore ori Africa de Sud. Cu oarece întârziere, impusă de orânduielile climatice, se bejeneşte şi sussemnatul, schimbând răcoarea de Bahlui cu zăpuşeala de Nil. Nu mai am cum, vreme de două săptămâni, să comentez actualitatea românească, dar nici n-aş întrerupe o rubrică ce o susţin de mai bine de un deceniu. Drept pentru care aş propune, fiindcă tot a venit vorba de călătorii, relatarea câtorva popasuri cu tâlc ce vor face parte din sumarul cărţii în pregătire „Razna prin patru continente” – într-un fel, va fi volumul al II-lea al cărţii „Razna prin trei continente”, apărută în 1977. Se mai adaugă un continent – Africa. Dacă mai am ceva răgaz, le termin pe toate! Azi: Israel, 2016.

... Constat că-mi lipsesc 5 blajine tablete de Siofor (uitate acasă), trebuincioase pentru zilele cât stau în Israel. Mi s-a părut simplu să apelez la o farmacie. Fiind sâmbătă, lucrează numai cele ale arabilor. Hai la prima. Farmacista înţelege limba lui Puşkin, cât se poate de prezentă şi activă în Țara Sfântă, şi-mi dă dreptate, dar nu şi medicamentul: aici nu se eliberează nimic fără reţetă. De unde reţetă? De la Policlinica arăbească. Acolo (norocul meu!) dau peste un doctor care a învăţat la Cluj. A cam uitat româna, şi explică de ce: a făcut şcoala, inclusiv liceul, în arabă, după care a trebuit, student la Cluj, să înveţe româna, examenul de atestare în profesie l-a susţinut în engleză, iar acum lucrează într-o policlinică în care trebuie să vorbească şi ivrit! Nu-mi poate da reţeta fără internare de-o zi – asta-i regula. Care mi se face formal, doar în acte. După zece minute îmi completează fişa de externare. Cele cinci tablete m-au costat câţiva şekeli (vreo jumătate de euro), iar „internarea de o zi” şi consultaţia pentru obţinerea reţetei, 100 de euro. Păi nu? Doctorul a învăţat în România! După care, plec la Ierusalim. Carmiel fiind capătul extrem al traseului, de aici autocarul agenţiei de turism intern începe să-şi culeagă pasagerii înscrişi pe listă, intrând prin diferite orăşele, ocolind mult şi părăsind des autostrada. Ierusalimul este întru totul impresionant (pe larg şi amănunţit, în carte). Popas mai lung la Zidul plângerii. La Mormântul regelui David îmi pun chipa (de carton) şi trec printr-o cameră de rugăciune în care 10-15 religioşi acompaniază cu bătăi din palme şi strigăte guturale salturile ciudate ale unui confrate cu barbă de patriarh care mimează (aşa cred) un moment al bucuriei, conform cu sugestia cine ştie cărui vechi text vesel şi optimist. Camera în care-i racla regelui David este divizată printr-un zid ce pare a împărţi şi sarcofagul în două – femeile trec doar prin partea cealaltă, nu li se îngăduie să urmeze traseul bărbaţilor. La întoarcere, pe măsură ce urcăm spre nord, excursioniştii coboară în orăşelele lor. După Haifa, rămân singur în autocar. E miezul nopţii; şoferul întreabă unde să mă lase, şi când aude de Carmiel (încă vreo 60 de km.) aproape că explodează. După care, bodogăneşte morocănos tot drumul... Seara următoare, chiar am păţit-o! Trebuia să mă întorc de la Tel Aviv cu trenul (din pricina ambuteiajelor pe autostradă) la Haifa, unde să mă aştepte amicul familiei ce mă găzduieşte, de acolo urmând să plecăm spre Carmiel. Urma să-i dau telefon când urc în tren la Tel Aviv şi-mi să-mi spună la ce gară mă aşteaptă. Încerc şi... surpriză neagră: telefonul mort! Bateria! Iată-mă-s în noapte, singur, într-un tren din care n-am habar când şi unde să cobor (Haifa are patru gări) Aici nu poţi fi aşteptat pe peron ca la noi, când soseşte Ilie cu personalul de Cisnădie. În gară au acces doar cei cu bilet de călătorie, iar după controlul anti-tero, ori urci tren, ori devii suspect... Numerele de telefon ale gazdei mele se aflau şi ele în memoria mobilului. Dispărute toate! Trenul aleargă în noapte într-o ţară străină, prietenii mi-au rămas la sute de kilometri depărtare, aici nu cunosc pe nimeni, nu ştiu unde să cobor, dacă rămân în tren ajung la graniţa cu Libanul, dacă cobor... unde? O fătucă roşcată, pistruiată, cu ochelari „fund de sifon”, vede că ţin în mână înnegurat un telefon mort şi parc-ar vrea să mă ajute. Încerc s-o abordez pe ruseşte. Bingo! Iar a mers! Generoasă, îmi întinde mobilul ei. Dar numărul? Pe cel al amicului meu mi l-a trecut chiar el în memoria mobilului decedat, abia dacă l-am observat; cum să-mi amintesc cifre pe care nu le-am văzut? Încerc cu îndârjire să refac, vizual, barem ordinea apăsării tastelor. Știu că nu pot râvni la mai multe încercări... Iată, de sunat, sună. Minuni în vremea noastră cred a se mai face: de răspuns răspunde, din primul foc, cel căutat! Care mi-a devenit teribil de drag, dimpreună cu... limba rusă, învăţată din clasa a IV-a până-n ultimul an de facultate şi pusă zdravăn la încercare în răstimpul în care am lucrat la Chişinău (1991-1992).