Mircea Radu IACOBAN

„Schimbarea este motorul progresului” – a spus-o bătrânul Marx. Să-i mai dăm, din când în când, şi lui dreptate! Doar şi romanţa o confirmă: „Azi toate s-au schimbat...” Și, fără îndoială, continuă să se schimbe, numai că se pot modifica şi-n bine, şi-n rău. În viaţa socială e mai greu să decretezi ce-i bine şi ce-i rău, fiindcă partidele emit aprecierile în funcţie de propriul interes politic, şi ce-i alb-porumbel în stânga devine negru ca smoala în dreapta (şi invers). În sport e mai simplu, fiindcă vorbesc decisiv rezultatele, şi învingătorul ia totul, inclusiv felicitările pentru validarea schimbării. Mutarea hotărâtă a macazului presupune consistentă investiţie de curaj; nu-l ai, rămâi de căruţă. Luis Enrique l-a avut, şi Spania a învins vicecampioana mondială, Serbia, (cu Modric, Rakitic, Persic & comp. în teren) umilind-o cu astronomicul scor de 6-0. A făcut-o vâslind împotriva curentului, lăsând Barcelona pe tuşă (un singur jucător selecţionat, Busquets!) şi mizând pe fotbalul viguros şi bărbătesc etalat de Real Madrid. Tiki-taca apune, fotbalul dinamic şi ofensiv se impune. Îmi pare rău de Barça, am respectat-o şi o respect, numai că filosofia lui na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie defineşte marca unei alte vârste a fotbalului, şi a devenit, văzută, prin prisma rezultatelor, caducă şi păguboasă. Cum se vede, schimbarea, lege a firii, detronează şi ceea ce părea întru totul imuabil, câtă vreme până şi cele mai conservatoare sporturi cutează să-şi modifice nu numai exprimarea tactică în febra competiţiei, ci până şi regulamentele. Sunt sigur că, după episodul Serena (jalnic şi regretabil) absurda regulă a coaching-ului va fi schimbată. Adică de ce să excluzi antrenorul din ecuaţia oricărui joc? De ce să-i interzici consilierea jucătorului în pauza dintre game-uri? Cum sunt regulamentele acum, îi poţi suspiciona şi taxa fiecare gest: dacă încearcă să alunge o muscă ce-i bâzâie la urechea stângă, n-o fi însemnând că-i sugerează elevei/elevului să încerce long-line pe stânga? Amintiţi-vă cât ne-am străduit să interpretăm gestul Elenei Udrea, care, la ieşirea de la DNA, s-a scărpinat (inocent?) la nas! În fotbal, schimbarea se detectează întâi de toate prin alcătuirea echipei. Dezastrul ce se prefigura la Belgrad a fost evitat prin apelarea la şase noi jucători, cu miza pe tinereţe. De nevoie, după penibila prestaţie a Naţionalei în compania Macedonei, dar a adus nu numai un scor onorabil (totuşi!), ci şi un alt tonus jocului, o altă determinare, o exprimare în teren, mai apropiată de necesara temperatură a performaţei. Greşim dacă acordăm prea multă importanţă rezultatului de la Belgrad, să ţinem seama şi de faptul că adversarul, cu echipieri de primă mână, a prins evident o zi mai proastă – dar ne-a indicat singura cale de urmat. Orice formulă de echipă am fi aliniat scotocind prin ostenita ladă de zestre a campionatului nostru nu ducea la nimic. Este de apreciat faptul că presa nu şi-a pierdut cumpătul, n-a exultat ca de obicei după un rezultat favorabil, şi a păstrat măsura. O păstrează şi-n aprecierea isprăvii echipei de tineret, chiar dacă titluri de genul „Ianis a cîştigat meciul cu Bosnia!” sunt exagerate. Hagi junior a marcat un memorabil euro-gol din corner, a dat pasa la primul gol, dar a pierdut mult mai multe mingi decât de obicei şi, în faze decisive, s-a arătat egoist. Avem, însă, „temei legal” să privim cu încredere schimbarea de substanţă ce va să vină în destinele Naţionalei „mari”, cu atât mai mult cu cât, până acum, echipele de juniori şi tineret se obişnuiseră cu postura de ciucă a bătăilor. Are dreptate Ionuţ Radu (cel care nu i-a plăcut lui Becali!): „La început nu a crezut nimeni în noi, doar noi am crezut.” Miza pe tinereţe rămâne singura cale de urmat; primul care a priceput-o a fost Gică Hagi, adevăratul „producător” autentic de valori în fotbalul nostru. Și fiindcă a venit vorba, fie şi într-o paranteză, de Becali, cel care înţelege schimbarea doar ca o afacere la mall-ul transferurilor: ce produce Academia lui Hagi, Becali distruge. Cumpără în neştire şi români, şi străini, pentru a-i plafona şi a se lepăda grabnic de ei motivând că ... „Dumnezeu n-a vrut”. Trista listă a fotbaliştilor tineri îngropaţi de „Steaua” acuză şi aduce imperios după sine necesitatea schimbării de mentalitate în gospodărirea fondului de valori pe care se pare că-l mai avem. Și care, iată, se poate dovedi productiv. Dar nu la FCSB! Câtă vreme imperatorul din Pipera are-n mână şi pâinea, şi cuţitul, nu se va schimba nimic.