Mircea Radu IACOBAN

Gazeta intră la tipar luni noaptea, aproape odată cu jucătorii pe teren, așa că tableta o scriu înainte de a cunoaște scorul de la Belgrad. Instinctiv preventiv și concesiv, tonul articolului ar urma să se calibreze după rezultatul meciului cu sârbii: de-i bine, atunci bravo, ura, aplaudăm și uităm mai tot ce-am suduit până acum, de-i rău, reluăm caterinca și întoarcem reproșurile până la nefericitul Daum, cam de pe unde se zice c-ar începe degringolada fotbalului românesc. Dar chiar și cea mai răsunătoare victorie tricoloră la Belgrad (intuiesc zâmbetul cititorului în dimineața de marți!) nu m-ar determina să scriu altfel despre jocul precedent, apreciat de strategul Contra ca mulțumitor (!) și de sussemnatul ca jalnic și de-a dreptul rușinos. Ori batem la Belgrad, fericit și nefiresc, cu 2-1, ori pierdem, aproape logic, cu 0-4, tot așa scriu: în meciul de vineri cu macedonenii, Naționala noastră n-a jucat nimic. Absolut nimic! Dacă ăsta-i fotbal, atunci eu sunt mitropolitul Ungro-Vlahiei! În vreme ce tineretul câștigă în cea mai grea deplasare cu doi oameni eliminați, Naționala, acasă, se face de râsul curcilor remizând cu un om în plus în fața unei echipe căreia îi lipseau cei mai valoroși și mai în formă titulari! Aferim! Dacă mai adăugăm și incredibilul dublu-episod Dudelange, gestionat de un Cluj înfoiat peste poate și umilit cum nu se mai poate, nu ne mai rămâne decât să recurgem la românescul „asta e!”: ăștia suntem, atâta putem, nu trageți în pianist, face și el ce poate. Și nu Contra-i marele vinovat: „nema putirința” e-a echipei cu cele mai șterse personalități din câte s-au aliniat vreodată, chiar și pe vremea lui Teașcă (0-6 în Spania) ori Oană-Covaci (1-7 în Elveția). Barem Teașcă avea în lot niște nume respectabile (Voinescu, Nunweiller III, Constantin, Ozon, Pârcălab), Oană și Covaci (+ Gică Popescu) i-a folosit pe Dobrin, Pârcălab, Lucescu, nefastele isprăvi putând fi trecute în rândul accidentelor. Acum, pe cine am aliniat? Doar Bicfalvi mai lipsea! Dinspre reprezentativa de tineret s-a auzit, încurajator, o voce clamând „acum e timpul nostru!” Așa să fie, dea Domnul! Că-n voi mai putem investi un dram de speranță, altfel, toamnă și fum! Pricina impasului este la vedere și Cornel Dinu o arată îndreptățit cu degetul după meciul cu Macedonia: „I-am văzut pe conducători, cu Burleanu în frunte, toți la oficială, îmbrăcați în costume negre, cu cămăși albe și cravate. Ei sunt cioclii fotbalului românesc”. Dacă rezultatul de la Belgrad mă  va contrazice pe moment, situația în mare rămâne nechimbată, și opiniile mele aceleași. Atât, deocamdată, despre fotbal.

Insolit și spectaculos a devenit subiectul Serena Williams după finala de la US Open, unde s-a manifestat de-a dreptul scandalos – fiindcă nu știe să piardă și nu concepe ca soclul monumentului Serena să fie atins c-o floare! Dincolo de ce s-a scris până acum la noi și-n presa lumii, ar mai rămâne câteva chestiuni de discutat. Mai întâi, agățarea de politic pentru poziționare justificativă în sport: „Eu sunt aici ca să lupt pentru drepturile femeilor și pentru egalitate”. Iar noi credeam cu deplină naivitate că Serena se află pe teren pentru a onora tenisul și-atât! „Niciodată un arbitru nu a luat un game unui bărbat care i-a spus că e hoț”. Dar care-i bărbatul cu pricina? N-am auzit de asemenea ispravă; probabil, Ilie Năstase ar fi fost capabil de așa ceva, dar, repet, nu știu s-o fi făcut. Ilogica e la ea acasă: „Alize Cornet își poate da tricoul jos fără să fie amendată!” Păi Alize, femeie fiind, înseamnă a fost favorizată, nu persecutată misogin și „sexist”! Anii nu iartă, vine vremea când cele 39 de titluri la Grand Slam-uri (16 la dublu), oricâtă aură a invincibilității pot lăsa în urmă, n-au cum opri alunecarea către apusul unei cariere formidabile, însă, fatalmente, nu și eterne. Serena nu-i la prima bădărănie: pe o arbitră de linie a amenințat-o, tot la un US Open, „că o să-ți îndes mingea pe gât!”, unui alt arbitru a refuzat să-i dea mâna în finalul protocolar – e mai vechi păcatul, care, de fapt, ascunde o hipertrofiată egolatrie. Nu i-o bănuiam; regret că și-a dat-o în vileag înnegurând victoria meritată a unei fătuci uimite de propria-i performanță și dispusă să-și ceară scuze pentru...victorie! Nici antrenorul Muratoglu nu-i ușă de biserică: „sunt sincer, a fost coaching”, dar continuă justificându-se că „așa fac antrenorii în toate meciurile”. Cum ar veni, dacă toți fură, fur și eu! Iar cireașa de pe tort a pus-o Katrina Adams, președinta Federației de Tenis din USA, organizatoarea Open-ului: „Ceea ce a făcut pe podium astăzi Serena (n.m.: felicitând-o pe înlăcrimata Osaka) a arătat o clasă măreață și mult fair play.” Mă tem că dimpotrivă, mult trâmbițata măreție a Americii au făcut-o țăndări partizanatul tălâmb al publicului considerat „elevat”, cuvântarea penibilă a președintei și, mai ales insolența agresivă a lăcrimoasei Serena. Pentru a continua s-o respect trebuie să încerc să uit episodul – și nu va fi ușor.