Mircea Radu IACOBAN

Înlocuiesc un computer: trec anii, totu-n jur se-nvecheşte şi îmbătrâneşte, aparatele ajung şi ele la ceasul pensionării. Păstrez de pomană o cutie cu dischete; nu de alta, dar habar n-am ce-i înregistrat pe ele, dac-o fi de preţ? Numai că nici un computer nu mai are fanta care să primească discheta, te uiţi la ea ca la fructul oprit şi nu te-nduri s-o azvârli: poate, cine ştie, la nevoie s-o găsi vreo sculă care să citească mesaje de acum 30 de ani. Iluzie: am umblat tot Iaşiul cu o străveche bobină de film pe 16 mm căutând o masă de montaj sau un aparat de proiecţie. Eşec total: nicăieri nu s-a mai păstrat aşa ceva, drept pentru care probabil că nimeni n-o să mai vadă imaginile unicat tezaurizate în metrii de peliculă rămaşi de la montajele tv ale celuilalt veac. Asta e: plita strămoşească n-o poţi potrivi la cuptorul cu microunde, nici elicea la supersonice.

Revin la computer: l-am ochit pe ăl mai scump (în cazul meu, alt criteriu de unde?), arătând către cel mai impunător din raft, şi când începuseră să-mi facă formele de garanţie, observ cu uimire pe cutie inscripţia „carcasă de computer”. Cum vine asta? Comand brânză de burduf şi primesc numai burduful? Când mai constat că-i şi „made in China”, cer răspicat să mi se arate scula pe dinăuntru. Şi mi se înfăţişează ditamai cutia... goală, un hău în care poţi creşte porumbei! Oricât de electronico-inocent aş fi, tot constat că lipsesc subansamble esenţiale: dom’le, am cerut un computer şi-mi daţi un dulap de tablă cu rafturi goale! N-are nici măcar hard-disk! „Păi – mi se explică – nu-i trebuie, că are CCD” - şi mi se arată o cutiuţă măruntă, cât o cutie de chibrituri. Cică aia face treaba hard-disk-ului, fără să se-nvârtă nimic, în taină, linişte şi pace. Dar unde-i placa de bază? „N-are, că funcţia i-a preluat-o procesorul”. Nu văd nici placa video... nici placa de reţea... etc., etc. „N-aveţi ce vedea, fiindcă nu-i mai trebuie, respectivele funcţii au fost preluate de...” (urmează ireproductibile detalii tehnice).

Se pare că ăsta-i trendul general, urmaşii noştri urmând a se delecta cu îmbucături din burduful ce va prelua şi însuşirile brânzei. Mai încerc o desluşire: de ce s-a ascuns o mână de piese într-o cutie cât o maşină de spălat rufe?” Mi se răspunde tot cu o întrebare: „Dumneavoastră, de ce aţi ales tocmai computerul ăsta? Păi, vedeţi? Lumea n-are încredere în scule mici.” Rezon! Am dus carcasa acasă (nu mai încăpea sub măsuţa fostului PC, a trebuit s-o tai şi s-o modific); culmea culmilor şi minunea-minunilor: fără mai nimic într-însa, goală şi transparentă ca un garid, funcţionează!

*

Nimic nou sub soare! Se zice că învăţămintele chinezului Sun Tzu (544-496 î.Hr.), părintele ştiinţei militare, ar fi fost destinate emulilor săi în arta războiului. Numai că par a avea foarte târziu, tocmai în veacul nostru, viguroasă utilitate şi aplicabilitate în viaţa politică a întregii omeniri. Nu-s numaidecât obligatorii şi necesare trimiterile către tiparul politic românesc, dar nici de evitat atunci când strategia de război a lui Sun Tzu îşi confirmă evident prezenţa în vreme de pace şi onor mioritic. Rămâne doar de precizat cine-i amicul şi cine-i inamicul pe veşnicul „câmp tactic” al disputelor partizane. Sun Tzu sfătuieşte: „Discreditaţi tot ce merge bine în ţara inamicului. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ale ţării în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor cetăţeni. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă (...) Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii. Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice...”

Cum se vede, bătrânul Sun Tzu n-a luat în seamă şi posibilitatea ca o ţară să fie în acelaşi timp şi propriul ei inamic.