Cezar STRATON

Comentez – cu delicii pe care sper că le veţi gusta deplin şi voi, dragi cititori – câteva relatări dintr-o carte veche, numită ”Când era bunica fată”. Amuzantul op luminează – la modul când anecdotic, când sobru - multe din moravurile (şi năravurile) perioadei interbelice, unele greu de înţeles de către noi, trăitorii începutului de mileniu cu numărul trei.

Despre mustaţă.Prima secvenţă – cea a importanţei mustăţii bărbatului, ca ”marker social”, şi nu numai unul strict viril (cum crezui eu, bărbat neposesor de mustăţi!) - este extrasă dintr-o gazetă băştinaşă a anilor 920-930. Este, implicit, şi o dovadă că femeile acelei vremi nu erau, chiar, cum am crede acum, nişte biete supuse bărbaţilor, modeste şi tăcute, simple executante ale voinţei atotstăpânitoare a soţului lor. Dimpotrivă, aş zice! Dar... cetiţi povestirea: ”Într-un restaurant cu ştaif mare, un domn care avea, din tinereţe, nişte mustăţi extraordinar de respectabile, s-a angajat, acolo, la berărie, la un pariu între bărbaţi: să le sacrifice, în schimbul unui pariu de o sută de mărci... şi să apară acolo, a doua seară, cu totul lipsit de mustăţi!

A doua seară, posesorul mustăţilor nu a mai apărut... ci doar un comisionar, care aducea o scrisoare, scrisă de mâna unei femei. Conţinutul ei era următorul: ”Domnii mei… într-un moment de inexplicabilă uşurinţă, soţul meu s-a obligat, ieri, faţă de Domniile-voastre, în schimbul a o sută de mărci pentru un scop filantropic, să-şi sacrifice prea-frumoasele lui mustăţi... iar dumneavoastră v-aţi dovedit destul de cruzi ca să primiţi propunerea! Deoarece eu n-am poftă să sufăr din cauza filantropiei bărbatului meu, mă văd silită a vă da explicaţia că, la căsătorie, noi doi nu am făcut vreo separaţie de patrimoniu! În consecinţă, mustăţile lui sunt mustăţile mele! El nu avea nici un drept să dispună de ele! Mai ales că şi tatăl lui – colonelul Popescu, de la roşiori – avea şi el, ditamai mustăţi sănătoase! Şi eu nu mă pot ogoi, linişti, ca femeie... dacă nu-i voi simţi, pe faţă ori pe trup... (e treaba noastră!) asprimea frumoaselor lui mustăţi de ofiţer român. Dacă, însă, veţi stărui asupra pretenţiei dumneavoastră, vă stă la dispoziţie calea judecăţii. P.S. Soţul meu nu poate apare, azi, în mijlocul dumneavoastră, deoarece cheia odăii lui se află la mine...”

Întrebare (glumeaţă): păi, de ce mai luptă femeile, azi, pentru ”egalitate”!? Mai departe, consemnez, amuzat (doar) parţial – de fapt, oarecum nostalgic după ”buna rânduială” a anilor interbelici - alte relatări ale unor evenimente, reguli de comportare şi stări de fapt ce definesc, implicit, ceea ce azi am numi ”raporturile de gen”, bărbat/femeie (mă rog... e valabil şi invers, pentru feministele înfocate: femeie/bărbat!) din romantica ”la belle epoque”.

Despre bacşiş: ”La noi, la români, bacşişul este un fel de impozit stabilit de veacuri. (Şi valabil, mă tem eu, peste veacuri – n.a.) El se practică atât în case particulare, dar şi – mai ales! – în instituţiile publice, întru corumperea amploaiatului de stat. (...) Un provincial a făcut un calcul asupra bacşişurilor pe care a trebuit să le distribuie doar într-o zi, în Bucureşti: 1. La gară, ca să i se aducă bagajele, 0,50 lei. 2. Băiatului care i-a urcat bagajul, 0,50 lei. 3. La restaurant, chelnerului, 0,50 lei. 4. La cafenea, chelnerului, 0,50 lei. 4. La bărbier, băiatului servitor, 0,30 lei. 5. La cofetărie, după teatru: 0,20 lei. 6. Alte bacşişuri, neprevăzute, cam 2,50 lei. S-ar mai adăuga 10 lei, preţul mesei date - cu onorarea mofturilor culinare ale amantei acestuia! - de provincial, secretarului ministrului unde provincialul avea interes...

Reiese un total de 15 lei! Mult! Cam cât este leafa unui amploaiat debutant în biata noastră ţărişoară! Suntem, noi, oare, în drept a ne plânge? Nu, căci acest abuz se menţine în România numai graţie slăbiciunii noastre, a românilor, care nu vrem (ori nu putem? – n.a.) să rupem pe vecie cu acest obicei detestabil.”