Mircea Radu IACOBAN

Am trăit o viaţă printre cărţi – ale altora şi ale mele. De unde, probabil, şi respectul exagerat, poate chiar de-a dreptul atavic, pentru filele tipărite şi adunate între două coperţi. Atavismul presupune preluarea unor particularităţi provenite de la ascendenţi îndepărtaţi – în ce mă priveşte nu prea cred c-ar fi cazul, dar în cine ştie ce fund de veac bucovinean s-ar putea să fi vieţuit odată şi odată vreun Iacoban dăruit cu pricepere într-ale scrisului şi tiparului... Până acum, cartea a tezaurizat timp de milenii toată înţelepciunea şi experienţa omenirii, slujind în egală măsură ştiinţele, artele, religiile; i-a sosit, se zice, vremea să se retragă şi să doarmă somn cataleptic în raft de bibliotecă.

Nu s-a născut, cum în general se spune, odată cu tiparul lui Gutenberg; cartea există nici nu se mai ştie exact de când, spre a consemna şi valida public paşii creativităţii umane, dar şi pentru a înfrunta uitarea veacurilor. Sigur că, într-o lume în care Becali semnează cărţi, respectul pentru acest produs de elită al spiritului se topeşte pe zi ce trece, iar substituenţii electronici zburdă în voie şi cuceresc fără prea mare efort o redută abandonată. Apariţia unei cărţi constituia până nu demult un eveniment; încet-încet, a ajuns să se îngroape în cea mai deplină banalitate. Motivul? Nu numai cititorul trebuie să respecte cartea, ci şi făuritorii ei. Ce face Ion Ionescu din Târgu Bujor dacă vrea să-şi publice un op? Mai întâi, tocmeşte un pălmaş care să i-o aşeze pe un stick, DVD, CD. După care, liber fiind în liberă ţară, cu gadgetul electronic în buzunar, se prezantă fie la o editură, fie direct la tipografie. La ambele destinaţii, obligatorie este doar plata. Nici într-un loc, nici în celălalt, nimeni nu se osteneşte să citească, barem în diagonală, manuscrisul. La ce bun?

Editarea e-o simplă prestare de servicii. Respingerea vreunui manuscris exclusă, câtă vreme produce gaură-n bugetul editurii! Dintre cele câteva mii de edituri înregistrate în România (înainte de 1989 erau 24, cu tot cu cele departamentale) doar câteva au realmente prestigiu, sigla imprimată pe copertă contând cumva în destinul cărţii. În rest, vară şi fum: primul ce-a plătit e primul servit şi, dacă nu-i rând prea mare la moara-tiparniţă, poţi primi cartea finisată în aceeaşi zi. Desigur, în tiraj de complezenţă: 100-200 ex. Sunt destule pentru prieteni, duşmani, pentru dosarul de pensie, foruri, şefi, trimitere la reviste şi la biblioteca urbei. Dacă, unele, ajung şi-n librărie (45% comisionul librarilor!), de regulă zac şi, oricum, rar depăşesc perimetrul judeţului.

Tiparniţele încurajează autorlâcul, cultivă interesat orgoliile şi, inundând tarabele cu potopul apariţiilor de tot soiul, generează confuzie şi, în ultimă instanţă, dezinteres faţă de carte. Carte care, prin nestăvilită şi necontrolată extensie, e primejduită de extincţie, în favoarea variantei electronice. Veţi spune: cum, nici aşa nu e bine, cu acces liber la tipar, după ce atâtea decenii ne-am plâns de cenzură şi de piedicile administrative? Sigur că-i bine, normal, sănătos, european dacă n-am fi preluat din democraţie doar pospaiul de suprafaţă, lăcomindu-ne la drepturi şi uitând îndatoririle. Editurile respectabile de pretutindeni (câteva şi la noi) au un board alcătuit din personalităţi de prestigiu ce acordă anumit gir oricărei apariţii. Manuscrisul se trimite la tipar doar dacă-i susţinut de reputaţi specialişti în domeniu. Desigur, există şi subzistă producţia minoră de carte oarecare, plătită de autor; la noi, asta predomină. Includ aici şi sponsorizările „în orb”, fără legătură cu substanţa manuscrisului, ci doar cu ştiinţa persuasiunii şi box-office-ul solicitantului. Câte din mia de edituri au în statul de personal şi funcţia „redactor de carte”? Ori de corector? Oribila cenzură n-o regretă nimeni; regretabilă este doar preschimbarea editurii în casă inertă de prestării servicii.

Cum era odinioară? Se ajunsese în extrema cealaltă – de fapt, în extrema extremelor. Ca să apară, cartea trebuia să figureze într-un plan editorial aprobat cu un an înainte de vreo şase foruri cu drept de veto, abia după aceea intrând în scenă şi Cenzura. Trimisă la tipar, cartea se imprima în funcţie de „spaţiul grafic” alocat tipografiei, adică, de cantitatea de hârtie repartizată – niciodată îndeajuns. Procesul poligrafic (culegere literă cu literă, în plumb) dura săptămâni şi luni de zile. Şi totuşi, în pofida acestui mecanism terifiant şi drăcesc, au văzut lumina tiparului şi maculatură politică, dar şi numeroase apariţii oricând valabile şi ca substanţă, şi esteticeşte. Naşterea era cumplit de grea, statul nu investea nici un leu, cartea susţinându-se prin vânzare liberă şi prin echilibrarea între vandabil şi greu vandabil. Acum, naşterea e-o bucurie făr-de durere, o întâmplare ca oricare alta. Călinescu spunea că apariţia oricărei cărţi s-ar cuveni sărbătorită prin arborarea drapelului naţional. Nu se gândea, pe atunci, şi la eventualitatea steagului de doliu.