Mircea Radu IACOBAN

Gestul lui Putin de a-i oferi lui Dodon harta „Moldovei mari” se cuvine interpretat în cheia cea adevărată: ca un mustrător şi ameninţător avertisment adresat României: „NATO şi Deveselu v-a trebuit? Ia să vedem ce spune istoria”. Iar istoria lui Putin consună cu aceea rodită la Chişinău pe ogorul moldovenismul primitiv şi (mai nou) revanşard. Odată cu întoarcerea macazului politic în Basarabia, revin în prim-plan jalnice personaje uitate, iar prin schimbarea semnului trec în uitare (dacă nu-s chiar izgonite în fila cea neagră a istoriei Moldovei) personalităţi de marcă, cu destinele generos şi chiar eroic înmănunchiate în lupta pentru susţinerea românităţii ţinutului de peste Prut.

A căpătat din nou glas penibilul Vasile Stati, acoperit, până nu demult, de un oprobriu copleşitor: victoria lui Dodon l-a resuscitat şi iată-l combătând pe tema „minciuna naţională numită unitate”. Şi-l ia ca aliat, într-un prolix „studiu” publicat pe site-ul Agenţiei Novosti, pe „cel mai cunoscut şi apreciat în Europa istoric român, Lucian Boia”, din care citează cu evidentă satisfacţie pagini întregi (voi reveni). Respectabilii membri ai Sfatului Ţării, cei care au semnat actul unirii şi au fost ucişi de NKVD, sunt, de acum înainte, nemernicii care au antetrădat statalitatea Moldovei. Adevărul adevărat este că nici noi nu ne-am prea omorât cu firea spre a înfăţişa românilor jertfa înaintaşilor basarabeni. Nici un concurs de cultură generală ori pe teme de istorie n-am văzut să fie interesat de tragicele destine ale semnatarilor din 27 martie 1918; în România nu există plăci comemorative, statui, instituţii purtând numele vreunui deputat basarabean de atunci – motiv pentru care încercăm o primă „repede ochire”, barem pentru necesara informare sumară.

Preotul Alexandru Baltag răspunde franc la întrebarea anchetatorului (1940): „Sunteţi acuzat că, în 1918, fiind ostil Rusiei Sovietice, aţi votat dezlipirea Basarabiei de Rusia şi unirea ei cu România. Recunoaşteţi acest fapt?” „Da, recunosc.” Declaraţia este consemnată pe un formular special tipărit (Anketnâi list – Sfatul Ţării). După luni şi luni de anchetare, preotul Baltag moare în închisoarea din Kazan. Diagnosticul, „inflamaţiune intestinală”, merită reţinut pentru a se vedea câtă imaginaţie au putut proba doctorii puşcăriilor şi lagărelor pentru a acoperi urmele deciziei NKVD-ului ca nici un fost membru al Sfatului Ţării, condamnat sau nu la moarte, să nu fie lăsat în viaţă.

Şi Gh. Druţă, cunoscut publicist în epocă, a votat Unirea. Arestat în noiembrie 1940, bolnav de plămâni şi de miocardită, a fost trimis pe jos, în convoi, spre Siberia. Moare pe drum – nimeni nu ştie unde a fost îngropat. Marinarul Vasile Gafencu, fost student la Iaşi, distins cu cele mai înalte ordine naţionale, Coroana României şi Steaua României, a considerat că nu-i cazul să se refugieze peste Prut şi a rămas la Chişinău. În acelaşi noiembrie 1940 este arestat. Răspunde simplu şi demn la interogatoriu: „Am spus că sunt pentru, adică pentru unirea Basarabiei cu România.” Peste numai un an îşi sfârşea zilele „din motive necunoscute” într-un lagăr din Arhanghelsk.

Tot numai peste un an moare şi Vladimir Bodescu, în ştiuta închisoare de la Kazan. Diagnosticul: „decedat din cauza diareei”. Moşierul Ion Ignatiuc, deputat în Sfatul Ţării, răspunde imprudent de sincer la întrebarea „Ce politică aţi promovat?”: „Politica Guvernului român.” Va muri peste doi ani, în puşcărie, cu diagnosticul „pelagră”. Preotul Emanoil Catelly, şi el deputat, voia să se refugieze peste Prut în iunie 1940. L-au întors sătenii din drum: „Părinte, eşti dator să rămâi.” Şi a rămas. Avea să fie împuşcat. „Da, am votat unirea Basarabiei cu România” – nu se sfieşte să recunoască ţăranul... ucrainean Ştefan Botnariuc. Nu apucă să fie condamnat – îşi dă sufletul în închisoare şi este aruncat în groapa comună (august 1941).

Gavriil Buciuşanu, împuşcat în 1941, n-a fost un filoromân. Dimpotrivă; între altele, s-a străduit să demonstreze că moldovenii sunt un popor aparte şi că „limba moldovenească” este deosebită de română. N-a contat. Ca membru al Sfatului Ţării, a fost condamnat la moarte şi împuşcat. Ioachim Archip nu recunoaşte, la anchetă, că ar fi fost membru al Sfatului Ţării; pentru orice eventualitate, este trimis în Siberia, unde, după numai câteva luni în taiga, este răpus de un „stop cardiac”. Deputaţii rămaşi în Basarabia au avut, toţi, acelaşi sfârşit: moartea, fie prin glonţ, fie datorită regimului de detenţie „special”.

Un gând bun pentru amintirea lor! Măcar atât.