Florin HAIDAMAC

Am început să trăiesc în România total detaşat de societate. Pe bune. Nu mă mai interesează absolut nimic. Nu mai cred în şi pe nimeni. Nu mai iau de bune toate regulile pe care tot felul de fufiţe de pe la tot felul de ghişee mi le prezintă. Doar asist ca un cronicar impasibil la mizeria în care ne zbatem şi ne vom zbate de acum încolo.

Rămân însă acelaşi vindecător ataşat de pacienţi, de Dispensarul SF, de o anumită comunitate, de profesia mea. Respect în ţara asta doar halatul alb. Purtat doar de mine.

Se tot vorbeşte de eradicarea corupţiei. Mi-e frică de chestia asta pentru că dacă s-ar întâmpla, viaţa în România ar deveni imposibilă. Sunt sătul de minciuni, de indolenţă, de subcultură, de manelism, de fiţe, de duplicitate. Asta oferă ţara noastră acum. Şi atunci, cum dracu să te menţii integru într-o societate care face din silicoane şi analfabetism modalităţi de a reuşi în viaţă?

Vreau însă să împart cu voi una dintre cele mai tari atitudini pe care am avut ocazia să o admir.

Am un prieten care are anumite afaceri. Un dur. Un tip care e foarte atent ascultat atunci când vorbeşte. Omul are relaţii strânse cu occidentul. Apreciază lucrurile de calitate. De la ceasuri, parfumuri, haine şi telefoane până la maşini. Având şi resurse financiare numai de el ştiute îşi permite să poarte şi să cumpere numai chestii create în ediţii limitate. Şi ca un făcut, ce să vezi?, chiar reuşeşte să fie elegant fără să epateze.

Într-o zi a dat zvon că are de vânzare cinci cămăşi de la nu ştiu ce firmă. Cămăşile erau beton, calitate deosebită. Firmă tare de tot. Nu vă spun că toţi fiţoşii din oraş au început să sune şi să-l roage: “Ţine-mi şi mie una, te rog, oricât ar costa. Ajung într-o oră cu banii.”

A dat cămăşile imediat. Parveniţii ştiu să fie foarte insistenţi. Şi nici nu se uită la bani când e vorba să se dea mari cu ce au pe ei. Cu ce se vede. Că altfel nu pot. Cu ce au în cap e imposibil. Că nimicul nu epatează. Nu aduce like-uri. Şi nici nu iese în selfie-uri.  

Ceea ce nu ştiau ei era faptul că mai avea o cămaşă. Cu aceasta a îmbrăcat un cerşetor şi l-a plătit câteva zile doar ca să umble prin oraş. Prin locurile frecventate de “clienţii” lui. Pun pariu că i se potrivea mult mai bine. Că omul o trata drept ce era. O bucată de pânză. Nu o imagine. Nu un stil de viaţă. Nu un motiv de discuţii interminabile.

Nah, că nu haina face pe om.