Mircea Radu IACOBAN

Lucram la Chişinău pe vremea când a început să se agite chestiunea secesiunii Transnistriei. Părea o glumă. Când „Moldova suverană” a publicat noua hartă a Republicii Moldova ciuntite, aşa cum o propunea Tiraspolul, am început să pricepem că nu-i tocmai glumă, iar evenimentele ulterioare, culminând cu sângerosul şi inutilul război de la Nistru, au demonstrat că scenariile concepute şi instrumentate la Moscova se cuvin totdeauna luate în serios şi tratate cu maximă atenţie: orice, de la ilogic la absurd, devine posibil. Numai că tot ceea ce se întâmplă acum, odată cu Decretul „preşedintelui” Şevciuk privind „aderarea Transnistriei la Rusia” (cum eronat titrează presa română), consider că este perceput cu exagerată alarmă. De la bun început trebuie observat că respectivul Decret vorbeşte, în scop electoral-propagandistic, despre o „ulterioară” aderare la Federaţia Rusă. Deocamdată se decide doar alinierea legislaţiei transnistrene la cea a Rusiei. Sigur că nu-i puţin, dar nici nu înseamnă că Tiraspolul anunţă intrarea în Federaţia Rusă. Nici Moscova, după cele petrecute în Crimeea şi-n toată Ucraina, nu-şi poate permite riscul să procedeze la încă o rectificare de frontiere: ar duce la un nou scandal internaţional, la menţinerea şi la sporirea sancţiunilor. Nu trebuie uitat că este în vigoare formatul de negocieri 5+2, în care sunt părţi Rusia, Ucraina, Republica Moldova şi OSC, iar observatori, SUA şi UE.

Anunţul Tiraspolului are, însă, alte două ţinte imediate: alegerile prezidenţiale din Transnistria şi cele de la Chişinău, amândouă „bătând în poartă”. Ceea ce nu se ştie la noi este că preşedintele Şevciuk nu mai are de mult susţinerea „Parlamentului” nistrean, iar situaţia în zonă este grav deteriorată, mai ales după ce Moscova a tăiat brutal subvenţiile. Apoi, câtă vreme face parte, fie şi doar teoretic, din Republica Moldova, Tiraspolul beneficiază din plin de efectele prezenţei în Zona de Liber Schimb. Ieşirea din Moldova presupune şi ieşirea din Acord, cu grave consecinţe pentru o economie şi aşa în mare suferinţă.

Fostul ministru al Justiţiei din Transnistria, acum preşedinte al Partidului „Obnovienie” şi contracandidat al lui Şevciuk la prezidenţiale, Antiufeeva (nimeni alta decât soţia celui ce a fost ministrul Securităţii de la Tiraspol) îl acuză pe Şevciuk de „trădare de patrie” (patria fiind Rusia) şi de delapidarea unor fonduri din bugetul de stat. „Decretul” reprezintă încercarea preşedintelui încolţit de a recăpăta bunăvoinţa Moscovei şi de agita apele în regiune, după declaraţiile neechivoce al viceprim-ministrului rus Rogozin („dacă Moldova va face un pas în direcţia României, Transnistria se va desprinde singură…”).

Ghiontul Tiraspolului dă apă la moară adversarilor opoziţiei de la Chişinău, extrem de împărţită şi incapabilă să unifice forţele de dreapta, atâtea câte sunt. Câtă vreme stânga, şi aşa puternică, va propune un unic candidat (emul al lui Voronin), susţinut de 90% din canalele mediatice (mai toate aservite oligarhului Plahotniuc), opoziţia, împărţită între proeuropeni, „statalişti” şi unionişti, rămâne în continuare dezbinată şi incapabilă să propună un unic prezidenţiabil. Transnistria este oricum percepută ca teritoriu subordonat Moscovei, iar apartenenţa la spaţiul rus a avut şi are susţinere deplină, inclusiv, surprinzător, în rândul „intelighenţiei” creditate cu vederi antiimperiale.

Doamna Elena Bonner, fosta soţie a disidentului Zaharov, a solicitat vehement „recunoaşterea Republicii Transnistrene”, iar fiul lui Şolohov, ataman al cazacilor de pe Don, s-a înregimentat în sotniile venite să apere Tiraspolul în războiul de la Nistru! Argumentul său bate mai departe: ”Transnistria strămoşească şi Basarabia lui Puşkin” (aşa s-ar putea vorbi şi despre Dobrogea lui Ovidiu!). Rusia şi-a încuibat armate la Tiraspol în pofida unanimei dezaprobări internaţionale şi n-are de gând să cedeze vreodată astfel de poziţie strategică. Transnistria, 12% din teritoriul Moldovei, realizează 1/3 din produsul global al Republicii Moldova şi fiecare locuitor de aici produce, şi-n industrie, şi-n agricultură, de 2,1 ori mai mult decât oricare cetăţean al Basarabiei! N-a fost „pământ românesc”? Bucovina de Nord, sudul Moldovei, Herţa au fost. Ei, şi? Argumentul funcţionează doar într-un singur sens, când e să ni se conteste drepturile? Probabil că nu se va putea altfel şi, în ipoteza (tot mai îndepărtată) a unirii, Transnistria va trebui, cu durere, cedată. Numai că n-are nici o relevanţă Decretul-sperietoare al lui Şevciuk.