Mircea Radu IACOBAN

Cum nu mai avem patru anotimpuri, am trecut încă o seară de mult aşteptată vară în contul iernii făr-de-sfârşit, rămânând bătrâneşte în casă. Televizorul merge în legea lui, narând despre un nou snop de percheziții și arestări, subsemnatul, la computer, călătoreşte pe Google, iar nevastă-mea, în aripa de vest a apartamentului nostru de 52 m.p., îşi rezolvă corespondenţa la laptop. Când s-a produs nenorocirea. Pământul a-ncetat să se mai învârtă, soarele s-a sleit dintr-o dată, iar timpul a căpătat o oribilă consistenţă gelatinoasă.

-         Dumnezeul, ce s-a-ntâmplat?

-         Groaznic – m-a informat soaţa – a căzut reţeaua de cablu. N-avem semnal nici la televizor, nici la internet.

Linişte de catedrală – sau, dacă vreți, de librărie. S-aude, vag, un câine scheunând undeva, pe coasta Şorogarilor. Încep să mă preumblu aiurea prin casă, căutând să-mi fac un rost. Tovarăşa de viaţă sună la firma de cablu. Aud răspunsurile-tip: apăsaţi tasta 1... (muzici), apăsaţi tasta 2... (muzici), apăsaţi... (muzici). În fine, o desluşire: avarie în zonă, se lucrează la remediere... Casa pare amorţită, oferind neaşteptate revelaţii târzii:

-         Ce-i cu cartea asta?

-         Tu ai cumpărat-o.

Da, înseamnă că i-a venit rândul la citit. Aşteaptă de cine știe când.

-         Io-te ce nervuri frumoase are frunza ficusului!

-         Aşa-i de când îl ştiu. Acu’ le vezi?

-         Îndreaptă tabloul lui Gavrilean. Atârnă strâmb.

-         Că bine zici. N-am observat.

-         Mai sună la cablu.

Apăsaţi tasta 1... (muzici) apăsaţi tasta 2... (muzici). Acelaşi răspuns. Apartamentul e gol, posac, străin. Cum naiba am trăit cândva fără televizor şi internet? Nevastă-mea se îngrijorează:

-         Nu uita că avem claustrofobie.

-         Că bine zici. Ridică jaluzelele.

Odată draperiile strânse, constatăm că prin prejur toţi au făcut la fel, cu o singură excepţie: vecinul abonat la altă firmă de cablu. Fericitul are imagine şi, cu siguranţă, a aflat noile izbânzi ale DNA. Jocul de umbre şi lumini colorate proiectat pe ecranul ferestrei de vizavi trezeşte crâncene invidii... Casa parcă nu-i a noastră. Ne-nvârtim fără rost şi ne căutăm de lucru. Observ o placă de faianţă plesnită:

-         Când s-a spart?

-         Acu’ o văd.

Iau hotărârea care se impune: hai să profităm şi să facem nefăcute. Dăm telefoanele restante mamei, fratelui, naşilor, amicilor, ascultăm DVD-urile cumpărate anul trecut şi rămase neatinse, ne apucăm să citim cărţile ce-au îndoit raftul de aşteptare.

-         Tre’ să mănânc – se căinează soaţa – cu televizorul şi lap-topul uit de foame, da’ acu’ iar o să mă-ngraş!

Pun pe platou DVD-ul cu „Carmina Burana” adus cândva din  Spania, pe care niciodată n-am avut răgaz să-l ascult dincolo de partea I-a. Încerc să aleg o carte – mai toate merită citite, da’ de unde vreme? Soaţa caută numărul naşilor din Honolulu. Or mai fi trăind? „Carmina” începe de jos: „Semper crescis / Aut decrescis / Vita detestabilis...” Mă cuibăresc într-un fotoliu şi deschid primul op ce-mi cade-n mână.

     Când, minune, învie şi televizorul şi computerul. Azvârl cartea. La jumătatea numărului format, nevastă-mea închide telefonul. Opresc „Carmina”. Lumină-n cuget şi-n simţiri: avem semnal!

     DNA anunță noi percheziții, partidele fuzionează, Hillary are șanse, cod roșu de furtună, accident grav pe șoseaua soarelui, violuri la Vaslui, primul caz de zika la București... Reintrăm, așadar, în deplină normalitate. Doamne, prin ce am trecut!