Lucian AVRAMESCU

Cineva se arăta alarmat (alarmată) de „barbaria de a umili nişte oameni”. Imaginea care întregea comentariul arăta nişte bărbaţi, foşti generali degradaţi, în bustul gol, cu mâinile legate la spate, aşteptând cu capetele plecate ceva. Să fie decapitaţi, eventual.

Port în mine două întâmplări povestite de martori oculari. Mă obsedează şi, de câte ori am vrut să le scriu, m-am oprit fiindcă am simţit că nu pot. Încerc să mă eliberez de ele acum. E vorba de cruzimea inimaginabilă a fiarei-om în război.

Tata Mihai, bunicul meu de mamă, era copil încă. Casa lui se găsea în faţa cimitirului din Sângeru. Era primul mare război. Un pluton german înainta pe Cricov, iar grosul armatei române se retrăgea spre Buzău. Doi soldaţi de-ai noştri fuseseră lăsaţi, ca ariergardă, să ţină cât mai mult în loc înaintarea nemţilor. Unul trăgea câte un glonţ de după colţul clopotniţei din cimitir, altul era mai la stânga, după un tei gros. Trăgeau amândoi, rar, către valea pe unde înainta inamicul. Armele erau fără tragere automată, iar focurile lor erau mai mult să arate că acolo e o rezistenţă armată. N-a fost greu ca nemţii să încercuiască locul şi să-i ia prizonieri pe cei doi nefericiţi soldaţi. Zic nefericiţi, fiindcă nu au fost luaţi prizonieri pe regulile militare, nici executaţi. Bunicul a văzut tot, privind îngrozit prin gard. Ambii au fost împuşcaţi sub braţe, la ambele subsuori. Gloanţele au fărâmat oasele articulaţiilor. Apoi au fost lăsaţi să moară în chinuri cumplite. Nu-i greu de imaginat ce s-a petrecut în acea vreme de război, fără spitale, cu armata română retrăgându-se în dezordine. Doi tineri omorâţi lent, bestial, de alţi tineri, încălcând orice regulă militară şi umană. Şi unii, şi alţii erau soldaţi. Soldaţii încetează să fie oameni în război?
Eram ziarist în primul an de angajare în presă la Râmnicu Vâlcea. Paznic de noapte al clădirii ziarului ”Orizont” era un bărbat cu părul alb, nea Avram. Părea un om cumsecade. Într-o seară, un coleg adusese o fiolă de ţuică din teren şi l-a cinstit şi pe paznic. L-a luat repede valul şi s-a pus pe povestit din război. Fusese soldat în al doilea război. Trecuse Nistrul şi românii, aliaţi cu nemţii, înaintau prin sate neştiute. Într-o noapte au rămas într-un sat. Rusesc, ucrainean, nu ştia. Soldaţii umblau după băutură. Au găsit o prăvălie cu obloanele bătute în cuie. Au tras în încuietori şi au intrat. Înăuntru au găsit nu numai alcool, ci şi o tânără femeie care-şi ţinea în braţe fetiţa ei de patru ani. Au violat femeia, bând şi hohotind. Au violat copilul. Unul, un soldat român, a avut ideea să introducă în vaginul femeii aproape inconştiente o bucată de var nestins. Au legat-o, apoi, de picioare şi mâini. Aşa au lăsat-o. Şi tu nenorocitule ce ai făcut, am urlat eu, către paznic? Ce era să fac? Eu n-am participat, jur, a spus, dezmeticindu-se parcă, surprins de furia mea, paznicul redacţiei. Câţi aţi fost acolo? – am mai bâiguit eu, de parcă mai conta. Opt. Ce s-a întâmplat cu ei? Toţi au murit în zilele următoare, că eram în prima linie. Eu am scăpat că m-a pitit o tătăroaică şi apoi m-au luat ruşii prizonier.
N-am mai vorbit niciodată cu paznicul redacţiei. În anul următor s-a pensionat şi a murit curând după aceea.
Uneori mi se pare că am visat aceste întâmplări cumplite. Că ele nu s-au petrecut niciodată. Că oamenii, fie ei şi soldaţi care mor în război, nu-s în stare de asemenea atrocităţi. Dar n-am visat, n-am visat…