Mircea Radu IACOBAN

Văzând şi făcând destule (ca să nu zic prea multe...) îmi place să cred că am agonisit o anume imunitate la semnalele prea apăsate ale emoţiilor de orice fel, cu precădere ale acelora nimbate avertizator cu aura artei. Şi asta pentru că într-un fel vede Gioconda turistul aflat prima oară la Louvre şi altfel custodele ce şterge de praf rama tabloului în fiece dimineaţă. Drept pentru care rar mi se întâmplă să dau tonul exclamaţiilor de „bravo, bravissimo!” şi să aplaud ridicându-mă respectuos în picioare, astfel trădându-mi emoţia şi instinctiva implicare afectivă. A fost însă să fie săptămâna trecută, vineri, când la semicentenarul revistei „Cronica” şi la împlinirea celor cinci ani trecuţi de la apariţia „Cronicii vechi” a fost invitat la festivitatea aniversară de la Muzeul ieşean al Unirii corul bărbătesc „Flori de măr” de la Râşca.

Pentru ieşeni, nu era chiar o noutate: tot la „Cronica veche”, în 2013, corul sătenilor din Râşca a cântat (parcă-i prea oficial-mofturos să spun „concertat”!) de Ziua Unirii. Scriam atunci, în acest colţ de pagină al „Monitorului”, că formaţia nu poate avea subtilităţile de orfevrărie ale „Madrigalului”, cum „Madrigalul” nu va avea niciodată vâna şi vânjoşenia copleşitoare a corului din Râşca. Mi-am zis, la Muzeul Unirii, că poate reacţionez exagerat, date fiind rădăcinile Iacobanilor, tot într-un sat sucevean (tata a urmat facultatea îmbrăcat în costum naţional), apoi ambianţa solemn-evocatoare a casei în care a vieţuit întâiul domnitor al românilor, ca şi împrejurarea sărbătorească a aniversării revistei „năşite” în urmă cu jumătate de veac de septuagenarii şi octogenarii aflaţi acum în prezidiu. Dar observând (să vezi şi să nu crezi!) urme de lacrimi în ochii celor din asistenţă, şterse discret, pe furiş, am înţeles că nu se cuvin căutate alte motivaţii şi condiţionări decât cele datorate actului artistic în sine, impresionant prin autenticitate, simplitate, sinceritate şi originalitate. Am zărit şi – cum să le spun altfel? – „europenişti”, mai puţin dispuşi să se lase entuziasmaţi de sonuri prea apăsat autohtone, înroşindu-şi palmele la aplauzele de final. Amintindu-şi, probabil, de marca temporal-spaţială aplicată corului de dl Patapievici cu prilejul concertului de colinde găzduit mai de mult la Institutul Cultural Român: „proximitatea spaţială a României vine dintr-o temporalitate care nu mai este astăzi a noastră, ţinând de o verticală a istoriei.” Pare complicat, dar cam aşa-i: pe „verticala istoriei”, formaţia corală sătească se află jumătate în veacul XXI ca prezenţă fizică şi brand naţional, jumătate în secolul XIX prin repertoriul ce învie respectuos creaţii de mult uitate: „Acum ceasul bate unu. Eu mă duc, mă duc / Unde bubuieşte tunul / Eu mă duc, mă duc...” Cine să-şi mai amintească vechile cântece de cătănie, dar şi mişcătoarea odă a Basarabiei redescoperită şi inspirat repusă în circulaţie de râşcani: „Basarabie frumoasă, de trei ori ai fost mireasă / Şi a patra ai fost arsă / Of, of, maica mea / Vai sărmana Basarabia! / La Nistru, pe malul stâng / Toate păsările plâng...”

Un foarte puternic filon patriotic se intersectează cu cel religios în tot ce întreprinde corul „Flori de măr” şi, în bună măsură, se datorează climatul propriu acelor meleaguri: aş spune, de pildă, că nicăieri în România nu se sărbătoreşte Ziua Eroilor cu participarea însufleţită a întregului sat precum la Râşca. Apoi, dirijoarea este absolventă a Facultăţilor de Teologie şi Filologie, soţie de preot, şi el membru al corului. De altfel, dirijor este mult prea puţin spus: Mihaela Grădinariu este cea care însufleţeşte şi dirigue viaţa muzical-corală a comunei, scotoceşte prin vechile lăzi de zestre în căutarea costumelor autentice din celelalte veacuri, caută vechi şi neştiute creaţii folclorice şi canalizează eforturile formaţiei către identificarea şi valorificarea a ceea ce este cu adevărat bucovinean şi reprezentativ. (Întregesc portretul „şefei” – rar poate fi întâlnit cor bărbătesc condus de o femeie! – amintind că Mihaela a publicat mai multe volume de poezie şi este deţinătoarea rubricii de cronică literară în revista ieşeană „Cronica veche”.) Autenticitatea şi originalitatea corului l-a adus pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti şi a Sălii Radio, i-a asigurat succesul concertelor susţinute în Elveţia (Lausanne, Geneva ş.a.), Polonia (Jastrowie), Ungaria (Bonyhad), explicând şi numeroasele premii obţinute în cei 15 ani de activitate împliniţi în 2016.

Omul sfinţeşte locul!

P.S.

Absolut dezagreabile maimuţărelile ridicolului Şumudică, explicate îngăduitor prin „comportament specific antrenorului giurgiuvean”. Mai nou, şi, probabil, nu întâmplător, s-a ţinut de cap după ce a fost lovit cu o brichetă în fund! Nicăieri în lume nu este tolerat astfel de jalnic circ pe marginea terenului! Ca la noi, la nimenea!