Mircea Radu IACOBAN

Au trecut sărbătorile Crăciunului, care nu-şi vor pierde niciodată încărcătura de solemn şi copilăresc, şi sfânt, şi sărbătoresc, dar mă-ntreb de ce ne-o fi bucurând atât sosirea Anului Nou? Cinstit vorbind, temeiuri straşnice n-ar prea fi. N-o să-mi spuneţi că vă copleşeşte fericirea fiindcă aţi îmbătrânit cu-n an, nici că bilanţul celor 365 de zile scurse a fost formidabil, nici că aveţi siguranţa unor mari împliniri personale în anul ce-o să vină. Amintindu-ne o vorbă de duh atribuită lui Patrick Murray, „Astăzi e prima zi din cele care ţi-au mai rămas de trăit”, parcă-parcă s-ar cuveni să consacrăm momentului de răscruce-n calendare răgazul unei necesare meditaţii pe tema sic transit, abia apoi urmând cufundarea în carpe diem.

Cu excepţia celor (puţini) care-şi pot investi cu ceva siguranţă nădejdile în darurile anului din prag (absolvenţii cutărei şcoli, mirii hărăziţi cununiei, viitoarele mămici în pragul sorocului, datornicii ce scapă de rate, puşcăriaşii în prag de eliberare, proprietarii mutaţi în casă nouă, căpşunarii întorşi la vatră cu teşchereaua binişor căptuşită, artiştii ce-or izbuti să-şi trimită în lume opera capitală...), restul muritorilor n-au a aştepta de la 2015 decât o singură certitudine – scumpirile. Altceva? Sforăraie politicianistă dâmboviţeană de doi bani, acut exacerbată – vin alegerile! – convieţuire poticnită într-o Europă ce-şi are grijile şi interesele ei, apoi, desigur, întreg cortegiul de nevoi, dorinţe, aspiraţii, izbânzi, eşecuri, totul proiectat pe un fundal incert, în tonuri de gri, cu ameninţări belicoase din toate părţile.

De ce să ne bucurăm? Dar, mă-ntorc şi zic – de ce nu? Am mai scos-o încă un an la capăt. Copiii, nepoţii, strănepoţii au crescut. Am mai rânduit câte-un lucruşor nou prin casă. Au prins ceva cheag şi tentativele de navigare prin meandrele economiei de piaţă. Cei care au muncit cinstit şi spornic, nu că l-au prins pe Dumnezeu de un picior, dar şi-au văzut proiectele intrând cât de cât pe rod fără să-i pască spaima ilicitului. Pensiile încă mai există, ba, se zice, vor căpăta şi-o mărire simbolică, salariul minim se căzneşte să salte şi el, timid – urmând oricum să rămână repede în urma scumpirilor de tot felul.

Paradox: nimeni n-are bani, dar ţara continuă să se umple de vile şi maşini de lux. Iar unde se zgândăreşte un pic, apare hoţia, mai mult decât îngrijorător, de-a dreptul generalizată! Dincolo de ghirlandele luminoase şi de brazii împodobiţi cu dichis din centrul oraşelor, dincolo de spectaculosul focurilor de artificii şi de animaţia stereotipă a concertelor oferite pe bandă rulantă onor poporănilor, sosirea lui 2016 va îngădui mai multe speranţe, dar şi mai multe îngrijorări decât răposatul 2015. Datoriile externe cresc. Consumăm mai mult decât producem. Şcoliţii, dar şi pălmaşii necalificaţi, evadează către orizonturi mai prospere. Agricultura a avut parte de un an bunicel pe alocuri, amărât în altele – cine să ştie câtă ploaie mai dă Domnul şi la anul? – dar rămâne resfirată, dezorganizată şi foarte departe de potenţialul ei real.

Sănătatea planetei continuă să se şubrezească, tot mai violent agresată de un homo sapiens ce-şi retează singur craca de sub picioare. Reprimarea marii corupţii, depăşind momentul caltaboşilor din 2007, oferă surprize mai în fiecare dimineaţă, dar se pare că adevăratele „tunuri” abia încep să iasă la iveală, maculând sfere ale invincibilităţii tradiţionale. Ei bine, cele înşirate mai sus, şi câte or mai fi, reprezintă tot atâtea provocări. O clasă politică onestă şi le-ar putea trece într-un unic program prioritar, transpartinic, dezideologizat, cu adevărat naţional prin substanţă şi ţel – dar, cel puţin deocamdată, sortit să rămână fata morgana, câtă vreme energiile se consumă în aiuristice lupte între persoane şi palate, iar insolenţa parlamentarilor hapsâni depăşeşte toate limitele. Oricum, românii au datoria să spere şi să creadă în virtuţile lui 2016. Cei 26 de ani postdecembrişti au lăsat în urmă panaş de datorii neonorate.

Horaţiu spunea: „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva”; să nădăjduim că 2016 va şti şi să aducă, spre a se înscrie în fila istoriei recente ca un reper al unei noi resurecţii româneşti. Să credem, deci, în virtuţile lui 2016, chiar dac-ar fi să investim mai mult optimism decât poate fi îngăduit. La urma urmei, e-o investiţie rituală: au făcut-o mereu strămoşii, or s-o facă şi urmaşii urmaşilor noştri. S-o cutezăm şi noi. (Dacă încercaţi senzaţia că aţi mai citit acest text, nu greşiţi prea mult: în bună parte, l-am publicat acum trei ani. Cu uimire constat că-i deplin valabil şi acum, ceea ce înseamnă că batem sârba tot pe loc, să ne fie cu noroc).

La anul şi la mulţi ani!