Mircea Radu IACOBAN

Iliescu voia schimbare. Constantinescu anunţa schimbare. Băsescu o clama vânjos. Iohannis vrea schimbarea schimbărilor. Cioloş o anunţă ca iminentă. Partidele se reformează, zice-se, de sus până jos. Tot românul aşteaptă cu nădejde schimbarea, cei mai mulţi fără să aibă habar ce-i. Nimic nu-i definitiv şi temeinic, totul se clatină, se înfiripă ca să se năruie, schimbarea şi reforma sunt cuvintele predilecte ale politicienilor, de te-ntrebi în ce ţară-giruetă trăim, dacă tot ce clădim azi răvăşim mâine şi mereu o luăm de la capăt? Mitul meşterului Manole: „Meşterii grăbea, / Şfările-ntindea, / Locul măsura, / Şanţuri largi săpa / Şi mereu lucra, / Zidul ridica, / Dar orice lucra, / Noaptea se surpa! / A doua zi iar, / A treia zi iar,/ A patra zi iar/ Lucra în zadar!”

Aflăm că şi Uniunea Europeană mintenaş „se reformează”. Măi, să fie! Nici n-a făcut bine ochi şi gata, se reformează! Mă tem că-i vorba de altceva: unele cuvinte-fanion devin calpe, şterse şi seci datorită excesului de întrebuinţare, iar printre vorbele de tot tocite şi devenite inexpresive, la loc de frunte se numără substantivul „reformă”, concurat cu succes de „schimbare”. Meliţa politicienilor l-a tocat şi răstocat până l-a încâlcit de tot, lăsându-l amorf şi făr-de semnificaţii reale. Cum prinde un microfon, reprezentantul clasei politice îi trage cu reforma încă de la prima propoziţie – să afle naţia că „noi vrem reformă”, deci suntem progresişti, ultraschimbişti, partizani ai modernizării şi, implicit, inamici ai stagnării. Englezii au în vigoare legi de la 1400, dar asta nu înseamnă c-ar îndritui cumva contestarea legitimităţii trendului general „toată lumea se reformează”.

Chiriţa spunea că „toată lumea azi fumează” deoarece „unii asta imitează”, iar alţii cred că „asta-i bun”. Sigur că, în principiu, reforma ţine de „asta-i bun”, aşa că Uniunea Europeană chiar şi-a elaborat un „Tratat de reformă”. Care, din păcate, menţine confuzia între „schimbare” şi „reformare”. O fi schimbarea, cum zice Marx, „motorul progresului”, dar până la reformă, cale lungă! Ce-i reforma? O „transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură”, zice dicţionarul. Schimbarea ar putea avea statut de regulă şi un anume caracter de continuitate, transformarea reformatoare, nu: se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric şi operează până ce ea însăşi devine subiect al viitoarei transformări. În consecinţă, starea de agregare a unei naţii nu poate fi reforma, cum este înţeleasă la noi; reforma reprezintă excepţia, saltul necesar, urmat de o aşezare în altă matcă şi de acţiune între limitele noilor parametri.

Cum este percepută şi tratată ideea de reformă? „Unii asta imitează”, producând doar vorbăraie incultă şi demagogică: bla-bla-bla, reformă, bla-bla, ţara trebuie modernizată (şi, neîndoielnic, chiar trebuie!). Pe site-ul Guvernului a fost publicat, cu mulţi ani în urmă, „Programul de reformare a României”. Să-l recitim acum: străvechi deziderate, auzite şi răsauzite, care din totdeauna au avut susţinerea publică şi legislativă aferentă. Vorbe goale! Ceea ce s-a petrecut în acest răstimp ţine de firescul unei evoluţii tipic româneşti, cu hâcuri, progresii şi sincope care n-au contrazis nici reforma, nici antireforma. Că subfinanţarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea, nemunca şi, adesea, nepriceperea (să nu mai vorbim şi de hoţia generalizată) au tarat funcţionarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Caragiale îşi începe schiţa „Reformă” cu o frază cât se poate de actuală, (inclusiv ironia din subtext): „Suntem în epoca reformelor, spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor chestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere” şi o încheie citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.”

Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă ceţoasă, neconturată şi nestructurată în profunzime, acolo, la temeiuri şi esenţe. Care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… şi noi îs toate? Strada a vrut (şi vrea) altă clasă politică – uşor de zis, greu de făcut, mă tem că, la anul, Parlamentul, fie şi mai „subţiat”, va arăta, în esenţă, cam la fel. Am irosit decenii în zadar, timpul nu mai aşteaptă, înainte de vorbăraie, ţara are nevoie de seriozitate, muncă, cinste, demnitate. Poate vechea clasă politică să întroneze în sfârşit seriozitatea, munca, cinstea, demnitatea – că asta ar fi marea şi adevărata schimbare a schimbărilor? Nu, nici nu poate să-şi propună.  

Enorm va cântări, în 2016, votul fiecărui român!