Mircea Radu IACOBAN

La începutul toamnei, Chişinăul a omagiat limba şi literatura română, organizând mai întâi un mega-Salon de Carte, la care au participat, alături de edituri din Republica Moldova şi România, case de presă din SUA, Marea Britanie, Franţa şi Cehia. Sub patronajul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, s-a desfăşurat apoi cel de al III-lea Congres Internaţional al Eminescologilor. Amândouă evenimentele s-au bucurat de participare selectă a invitaţilor şi de evident interes al publicului. La Târg s-a lansat „O istorie a Basarabiei”, carte ce reuneşte, în urma unei iniţiative private, contribuţiile mai multor istorici, coordonaţi de A. Petrenco şi V. Şoimaru. Vlad Pohilă, care se recomandă „scriitor, publicist, traducător”, este şi el implicat, figurând ca redactor de carte.

Lansarea a prilejuit şi o întâlnire cu lucrări mai vechi ale lui Pohilă, între care şi culegerea de eseuri „Şi totuşi, limba română”, o carte polemică, scrisă „cu drag de Eminescu şi de ţară” de un condeier ce se implică abrupt în disputele fierbinţi ale momentului. Un consistent capitol este dedicat amiciţiei cu Raoul Şorban, mentor ce pare a-i fi marcat destinul, îndemnându-l: „Te vei realiza ca ziarist numai dacă vei spune până la capăt aceste adevăruri care nu plac – despre ruşi, despre alţi regizori şi actori ai tragediei basarabene şi nord-bucovinene”. Prea puţine se ştiu despre contribuţia lui Şorban la truda pentru renaşterea spirituală basarabeană; datorită cărţii lui Pohilă le aflăm, fie şi cu mare întârziere. Motiv care ne face să reluăm întrebarea cine a fost, de fapt, Raoul Şorban, câtă vreme Cetăţeanul de Onoare al Statului Israelian şi „Drept al popoarelor” este contestat chiar de unii dintre coreligionarii săi? Ciudat: în România are admiratori ajunşi în pragul adulaţiei, alături de contestatari de rară vehemenţă!

Şorban descinde dintr-o veche familie nobiliară română transilvană. Cine mai ştie că vechile melodii cu statut de romanţă, atât de îndrăgite, „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Pe umeri pletele-i curg râu” le datorăm tatălui lui Raoul, compozitorul Guilelm Şorban? Care şi-a trimis fiul la studii în Italia, Germania şi Austria, în urma cărora, însuşindu-şi meşteşugul picturii de şevalet, Raoul va ajunge să-şi deschidă expoziţii personale în toată România. Studiază apoi Dreptul la Cluj, lucrează, până în 1944, la Ministerul Afacerilor Străine, şi este de mai multe ori arestat de autorităţile maghiare ca reprezentant al intelectualităţii ardelene rezistente. Se implică (sau nu?) în acţiuni de salvare a evreilor din Transilvania de Nord. Scrie şi publică mai mult de un raft de cărţi de artă, ajunge rector al Institutului de Arte din Cluj, apoi este exclus din învăţământ (1949) şi încadrat ca zugrav (!) la o cooperativă, pentru ca, în 1952, să fie din nou arestat, de astă dată de autorităţile lui Dej.

În total, a ispăşit şase ani de puşcărie fără a fi vreodată judecat şi condamnat! În 1987, Institutul de la Yad Vashem îi conferă titlul de „Drept al popoarelor”, iar în 1990 devine Cetăţean de Onoare al Statului Israel. Ca, de altfel, şi al oraşului Cluj-Napoca. „Meritele atribuite lui Şorban s-au datorat unei imposturi” – scrie M. Shafir într-un pseudonecrolog.

De aici încolo, lucrurile se încurcă de-a binelea. După cum se pare, de prea multe argumente nu dispun nici cei care susţin teza implicării criticului şi istoricului de artă în acţiunile de salvare a evreilor, nici cei care le neagă. I se reproşează, apoi, şovinismul agresiv al unor atitudini antimaghiare, ceea ce, probabil, l-a determinat să ia hotărârea nefastă de a se înscrie în Partidul România Mare. Colac peste pupăză: CNSAS descoperă turnătorii scrise ale lui Raoul Şorban la adresa familiei lui Lucian Blaga, de a cărui prietenie s-a bucurat constant. Învinuitul refuză să se prezinte la audierile CNSAS şi respinge, în presă, orice acuzaţie: „Eu nu am fost informator al Securităţii. Am stat în arest patru ani, între 1952-1956”. O primă ipoteză: n-a fost turnător, e o eroare. A doua: a fost, dar ca urmare a presiunilor din puşcărie – ceea ce poate explica, dar nu şi scuza până la capăt. A treia: pur şi simplu, cât se poate de regretabil, a fost. Şi apare aici o nouă întrebare, pe care am mai pus-o şi în cazul unor cunoscuţi scriitori dovediţi colaboratori ai Securităţii: cum tratăm opera lor? O ştergem din istoria literaturii? Opera majoră (moral) a lui Şorban ar constitui-o sprijinul acordat unei populaţii persecutate. Dacă-i reală – şi Institutul Yad Vashem trebuie să credem că a investigat cum se cuvine – nu poate fi ştearsă cu buretele. Dacă nu, atunci cum se justifică onorantele distincţii? Pas de te descurcă!

Oricum, statu-quo-ul nu foloseşte nimănui.