Mircea Radu IACOBAN

Cei din generaţia mea îşi mai amintesc faptul că, prin anii ’50, cererile românilor trebuiau încheiate, obligatoriu, cu angajamentul „Luptăm pentru pace!” Cereai cartela de pâine şi declarai solemn că lupţi pentru pace. Nu primeai abonament la tramvai dacă nu asigurai ITB-ul că lupţi pentru pace... De s-ar reintroduce regula, azi s-ar cuveni să scriem „Luptăm pentru unire!”, fiindcă, nu-i aşa, este ţel şi ideal naţional. Adevărat, conform sondajelor, doar 75% dintre români doresc unirea (câţi or fi dincolo de Prut?), dar asta-i altă chestiune, ce merită discutată separat. Numai că una-i să doreşti şi alta-i să lupţi. Ca să „lupţi pentru pace”, ţi se explica atunci, e destul să-ţi faci norma la locul de muncă şi-i cât se poate de merituos dacă o depăşeşti. Ca să lupţi pentru unire, e mai complicat şi chiar primejdios, motiv pentru care dezideratul rămâne cu statut cronic latent, nutrit din discursuri inflamate în momente aniversare şi cam atât.

Pare de-a dreptul surprinzător să afli că, în România, poţi întâlni şi probe de militantism concret, întemeiat în primul rând pe fapte şi abia în al doilea rând învăluit în vorbe. Platforma unionistă „Acţiunea 2012” a lansat invitaţia la o „Seară basarabeană” organizată la „Bolta rece”. Destul de modestă, dacă e să ne referim la cele puse pe masă – şi tocmai prin asta demonstrându-se seriozitate matură: nu pentru ciocnit pahare cu rosè de Cahul s-au adunat invitaţii într-un moment comemorativ, ci spre a lua cunoştinţă de truda şi proiectele unei organizaţii întemeiate pe voluntariat, care şi-a trecut la activ sumedenie de acţiuni prea puţin ştiute la noi, unele de mare curaj, ajunse, câteodată, chiar în vecinătatea jertfei.

Tipăriturile difuzate cu acest prilej au înfăţişat mai întâi o organizaţie cu real acroşaj internaţional, alcătuită din ONG-uri care susţin unirea, promovând motivat militantismul: „Unirea României cu Republica Moldova este firească şi incontestabilă legitim. Aceasta va fi realizată în cadru constituţional şi în cel al dreptului internaţional, prin refacerea unităţii ultimei naţiuni europene care a fost divizată împotriva voinţei sale, ca o consecinţă a celui de al Doilea Război Mondial şi a Războiului Rece.” Nu-s sigur că suntem chiar ultima naţiune europeană ce reclamă un astfel de destin, dar, fără îndoială, argumentele noastre sunt de departe cele mai temeinice, iar îndreptăţirea, imposibil de contestat: „vorbim aceeaşi limbă, avem aceeaşi istorie, aceeaşi cultură, aceleaşi tradiţii, aceeaşi religie, acelaşi tricolor”. Se putea scrie şi mai simplu: Basarabia a fost şi este pământ românesc.

Coaliţia de organizaţii neguvernamentale (unele mai relevante, altele mai puţin; oricum, cu nuclee şi în Suedia, Italia, Elveţia, Marea Britanie, SUA, Franţa) „Acţiunea 2012” şi-a trecut la activ un florilegiu de iniţiative, de la sondaj şi informare la protest deschis. Printre rezultate: un rodnic lobby, în urma căruia 800 de politicieni (inclusiv deputaţi în Parlamentul European) au semnat „Proiectul pentru Basarabia”, în 300 de localităţi basarabene s-a descins pentru sensibilizarea unei populaţii indecise, dezinformate, ajunsă uneori până la ostilitate, manifestări stradale dedicate Unirii desfăşurate în oraşe de pe ambele maluri ale Prutului, patronarea unei sumedenii de evenimente culturale cu rezonanţe în cartea de istorie, implicarea elevilor de dincolo de „râul blestemat” în campania „O oră de istorie pentru Basarabia”, prestaţia sutelor de lectori ce au susţinut cursuri de informare privind trecutul şi prezentul provinciei româneşti cu capitala la Chişinău, afişe şi flyere cu textul „Basarabia e România!” au împânzit Republica Moldova, zeci de profesori de istorie şi limba română s-au perfecţionat în România, „Şcoala de Cultură şi Afirmare Românească” a ajuns la cea de a XII-a ediţie, cu peste 1.000 de participanţi, s-au tipărit cărţi în engleză destinate Parlamentului European ş.a.m.d. Fapt deosebit de important: întreaga structură de conducere a „Acţiunii 2012” este compusă din tineri români şi români-basarabeni. Semn bun şi un argument că ideea unirii nu îmbătrâneşte şi nu se sleieşte pe măsură ce generaţia-martor a evenimentelor cruciale din 1918 până în 1940 şi-a încheiat ori îşi încheie trecerea printr-o lume atât de rănită de agresivitatea ori indiferenţa marilor puteri.

Aş spune doar că implicarea prea directă a unor cetăţeni români în conducerea manifestărilor de masă organizate peste Prut se cere gestionată cu prudenţă, pentru a nu fi speculată de antiunioniştii filoruşi cărora le place să vadă ideea unirii drept un „complot românesc”. Cuvântul hotărâtor nu-l pot avea decât actualii cetăţeni ai Republicii Moldova: să-i sprijinim, dar prim-planul se cuvine lăsat celor de acolo. Rămâne de văzut dacă acest sfat al unui martor direct la toate frământările basarabene începând cu 1988 poate fi de folos. Cu atât mai mult cu cât „Acţiunea 2012” este coorganizatoare a marii Adunări Naţionale ce va avea loc la Chişinău pe 5 iulie. Căreia, desigur, îi dorim mult succes.

O ultimă menţiune: nu întâmplător am împrumutat pentru acest articol titulatura unuia dintre ONG-urile componente al „Acţiunii 2012”: „Fapte, nu vorbe!”