Mircea Radu IACOBAN

Citesc într-un cotidian din 17 decembrie articolul intitulat „Saloane de spital devastate şi furate de ţigani”: „romii au distrus o parte din mobilier şi au sustras din saloane pături sau pilote, săpun, hârtie igienică, ori chiar au demontat şi plecat cu baterii de la chiuvete (...), au fost şi cazuri în care au luat prizele din perete sau clanţele de la uşi...” Cum se vede, în titlu se utilizează etnonimul „ţigan” şi în corpul articolului, „rom” (că nu mai scrie nimeni cu doi de r). E-o temă care s-a discutat mult, aş zice, chiar excesiv, câtă vreme nu s-a ajuns la un punct de vedere unanim acceptat. Adevărat, zarva s-a mai potolit şi ca urmare a ameninţării cu amendă usturătoare impusă la insistenţele UE: 7.000 de euro pentru simpla utilizare a cuvântului „ţigan”! Chiar dacă o astfel de sancţiune poate fi interpretată şi ca o brutală punere a pumnului în gură, cutez câteva consideraţii cu caracter general, tocmai în spiritul libertăţii de opinie clamată de Uniunea Europeană şi a necesităţii reale de limpezire a fondului chestiunii, rămas, totuşi, în... ceaţă.

Mai întâi, amenda în sine: o avea şi caracter retroactiv? CNCD nu mai poate să-l amendeze nici pe Budai-Deleanu pentru „Ţiganiada”, nici pe Macedonski pentru „Rondelul ţiganilor”, nici pe Eliade pentru „La ţigănci”, darămite pe Puşkin pentru „Ţiganii”, dar ce facem cu fişierele bibliotecilor, cu Istoria literaturii, rămân neepurate? Iar elevii, studenţii mai au voie să pronunţe fără teamă titlurile cu pricina? Dacă-i regulă, ba chiar, la noi, lege, atunci să se aplice la toţi şi în toate!

A doua chestiune: nu ştiu dacă aceeaşi reglementare a impus-o UE în toate ţările în care gipsy, gitano, ziguerinnes, tsigano, cigari, cikari, cigány se pronunţă cu gura plină acum şi de când hăul. Va fi obligată Shakira, în turneele europene, să înlocuiască „gipsy” cu „rrom”, altfel plăteşte amenda, va dispărea Gipsy Kings? Dincolo de toate, ar trebui să se ţină seama că numai în cazul României s-a creat, prind adoptarea denumirii „rrom”, eventualitatea unei confuzii – care, de altfel, ar trebui să deranjeze în amândouă direcţiile. Fiecare naţiune ţine la individualitatea sa, etnonimul o exprimă şi, după cristalizarea statală, punerea sub semnul confuziei a denumirii unui popor şi a unei ţări devine cât se poate de regretabilă – în sine, nu numaidecât prin raportare la cine ştie ce alăturare considerată peiorativă. N-are de ce să le pese deloc spaniolilor, franţujilor, ungurilor, nemţilor, britanicilor cum vrea să-şi spună minoritatea cutare, decât dacă intitularea îngăduie confuzii cu denumirea statului ce o primeşte şi, de la un moment dat, o ocroteşte.

Numele ţării şi al poporului nu-s de joacă (vezi poziţia Greciei faţă de „Macedonia”) şi se cuvin evitate situaţiile în care alăturările de genul rrom-român pot induce erori – mai ales că şi acum, în luminatul veac XXI, biata ştiinţă a geografiei politice „la purtător” îngăduie trimiteri de genul „Budapest-România”...

Unul dintre susţinătorii poziţiei etniei rrome pe bloguri utilizează un prim argument (fals) potrivit căruia etnonimul „român” apare abia după 1862, în vreme ce despre rromi s-a vorbit întâia oară încă de la 1857, anul apariţiei cărţii lui Jean Alexandre Vaillant „Les roms” (cum se vede, fără doi de r). Afirmaţie lesne de contrazis – din câte exemple avem la îndemână, amintim doar că, la Iaşi, cu mai bine de două veacuri înainte de cartea lui Vaillant, apărea „Cazania lui Varlaam”, subintitulată „carte românească de învăţătură”. O cercetare amplă, „Român, românesc, România”, a publicat în anii ‘70-‘80 Vasile Arvinte; pot fi aflate, acolo, dacă mai este nevoie, sumedenie de alte exemple. Şi dacă tot suntem la paragraful „corecturi”, aş mai face una, de astă dată la adresa lui Mircea Cărtărescu. De la bun început spun că aprob fără nici o rezervă poziţia lui privind discriminarea reală a etniei. Nu şi modul în care vede momentul eliberării ţiganilor (sec. XIX), considerat de romancier „catastrofă teribilă”: „este de neimaginat dezastrul uman pe care l-a provocat această dezrobire lipsită de cea mai vagă urmă de pregătire logistică şi psihologică. Sute de mii de ţigani au devenit deodată liberi să moară de foame. Puşi pe drumuri fără haine, fără mijloace de trai...”

De unde şi până unde? Pur şi simplu fantezii catastrofice! Eliberarea ţiganilor n-a fost urmată de nici o izgonire de pe moşie; dimpotrivă, proprietarii s-au străduit să-i păstreze. Vor fi plecat cei care au avut unde şi de ce, dar majoritatea au rămas unde se aflau, acum putând negocia cât de cât în raporturile de muncă cu arendaşul... Fiindcă sunt încă multe de spus, revin în tableta următoare.